Preocupat îndeosebi de lemne şi rădăcini, sculptorul turdean Iosif Stegaru s-a transformat el însuşi într-un axis mundi: s-a ridicat dintre lemne şi, cu un gest măiestru, şi-a înmuiat dalta-n cerneală şi s-a apucat de ciobit la cuvinte. Strădania, chiar dacă nu se voia a fi o glumă, viza umorul, sculptorul turdean încercându-şi unealta în zona epigramelor.
Părând a fi unul din pretendenţii care îşi dorea textele în nou relansata revistă de cultură Tribuna, Iosif Stegaru nu a mai stat pe gânduri şi, taman înainte de-a se da dezlegare la desfăţul estetic ulterior vernisajului expoziţiei în care sculptorul era unul dintre expozanţi, tocmai ce şi-a scos foaia şi şi-a citit epigramele. E drept, titlurile nu le-am reţinut. Dar versurile nu prea au avut scăpare. Aşa că iată-le:
Vă spun acum dorinţa-mi sacră
La cap eu vreau o mare piatră
Şi mă-ngropaţi în fapt de seară
Dar nasul să-mi rămână afară
Când vântul şuieră în trombă
Grea iarnă se aşternu, e logic
De-mi vine-acum să ard în sobă
Şi-un arbore genealogic
La o reuniune dată,
Un mare critic precizând:
Artiştii nu mor niciodată
Doar că se nasc...
Din când în când
