Reţeaua

Două au fost căile prin care omenirea însăşi - sub propriul dom şi prin unii indivizi pe care aceeaşi omenire a reuşit să îi nască din timp în timp - a încercat să se explice pe sine sub toate aspectele existenţiale: religia (pe cale cu preponderenţă dogmatică) şi filosofia (pe cale cu preponderenţă ştiinţific-logică).

Indiferent dacă noi, raţional, fiecare ne raportăm la omenire ca la un tot, ca la o sumă de indivizi sau ca la o sumă de popoare, există cel puţin un lucru pe care nu avem cum să îl negăm: tendinţa de evoluţie a omenirii coroborată cu evoluţia efectivă a acesteia indiferent de domeniul de referinţă.

Iar în ce priveşte evoluţia, aici se poate constata ceva de-a dreptul remarcabil: cum marile idei ale omenirii, născute cu gândul la evoluţie, se întorc împotriva acesteia, a omenirii în ansamblul său.

Pentru cei care nu ştiu, vom da un singur - şi, credem noi, cel mai popular - exemplu în acest sens, într-o prezentare cât se poate de colocvială ca să înţelegeţi la ce ne referim: Alfred Nobel + dinamita = love în ideea de a sparge munţii ca să facă drumuri, însă cineva a s-a gândit să folosească dinamita ca să omoare oameni. Într-o oarecare încercare de reparaţie a acestei scăpări de probabilă intenţionalitate, omenirea a înfiinţat binecunoscutul Premiu Nobel pentru pace care - aşa cum îi spune şi numele - fost acordat iniţial pentru pace dar, în timp, a ajuns să fie acordat şi pentru altceva.

Una dintre caracteristicile esenţiale ale omenirii este comunicarea. Sub orice formă. Din nevoia de comunicare a apărut şi reţeaua cu întindere mondială (world wide web), adică, pe scurt, internetul, care în timp a dovedit că se întinde, aşa cum sugerează însuşi numele său - web (pânză) - ca o pânză de păianjen peste tot şi toate. Pentru că nevoia de comunicare e mare, nu?

Un bulgăr (şi asta, atenţie, nu vine de la Bulgaria) odată pornit devine tot mai mare. Astfel s-a ajuns ca internetul să facă, practic, parte din vieţile noastre, ale tuturor, la reţea având acces mare parte din omenire.

Şi fiecare comunică ce ştie şi ce poate. Dar asta, în sine, nu e o problemă... Problema apare abia atunci când elemente de informaţie apărute în reţea sunt luate drept etalon de atitudine, de conduită, de comportament sau de gândire fără ca acele elemente de referinţă să fie justificate drept credibile. Deja e celebră: "băi, eu ştiu că e aşa, pentru că am citit/văzut pe internet". Serios? Dar cine creditează acea informaţie ca fiind reală, corectă, autentică şi credibilă? Entitatea de utilizatori care cred, bănuiesc sau consideră convenabil că ar fi aşa? Total greşit, nenicule!

Nu vorbim de cenzură aici, dar faptul că oricine, de oriunde, are acces în reţea şi poate împărtăşi informaţii neverificate dar care pot deveni ele însele formatori de opinie pentru diverse grupuri de indivizi, asta miroase a scăpare de sub control a normalităţii şi convenţiilor scrise ori nescrise care au ajutat omenirea să evolueze.

Dar bulgăraşul a devenit mare şi continuă să se rostogolească...

Spuneam că una din nevoile majore ale omenirii este comunicarea. Foarte des este asociată această comunicare cu socializarea. Aşadar, că - într-o omenire devenită "sclava" internetului - apariţia uneia sau mai multor aşa-zise reţele de socializare n-ar fi trebuit să mire pe nimeni, este un fapt evident. Era doar o chestiune de timp. Acuma, că reţelei de socializare îi spune facebook sau twitter sau cum i-o mai fi spunând sau că una e mai populară decât cealaltă, asta nu ne interesează acum, în demersul nostru aici.

Ce ne interesează, însă, este faptul că s-ar putea să fie ignorată o lege a firii în acest sens: raportul parte-întreg.

Dacă ne gândim măcar pentru o clipă la logica acestui raport parte-întreg, reţeaua de socializare fiind parte dintr-o reţea mai amplă - care o cuprinde şi o depăşeşte - ale cărei atribute principale le-am menţionat deja, reţeaua de socializare ca parte a întregului nu are cum să-l depăşească pe acesta în niciun fel. Deci nici în atributele sale. Cu alte cuvinte, şi reţeaua de socializare este tot un internet şi este similară acestuia, fiind caracterizată, ca de un tipar, de atributele lui, nefiind nici mai bună nici mai rea decât acesta.

Nu de puţine ori aţi auzit, credem, că cine ştie ce chestie "a făcut înconjurul internetului". Hai, pe bune?!?!

Da, ştim că e o formă de a spune că ceva a devenit foarte popular în reţea - inclusiv expresia de mai sus s-a instituit ca "normală" ignorându-se logica sa, ca în multe situaţii pe care ne limităm a le lua de bune - dar hai să ne uităm puţin şi la eventualele "scăpări"!
Ce este internetul ăsta de poate fi el înconjurat de ceva? Şi cum poate fi el înconjurat, de fapt? Da, ştim, ne veţi considera nişte "natzi" ai exprimării şi, înainte să vă spunem că poate greşiţi, vrem doar să subliniem nişte aspecte pentru că - ce să vezi? - buturuga mică a micilor ignoranţe zilnice răstoarnă tot mai tare carul imens al normalităţii şi bunului simţ ("common sense", adică) al unei omeniri rămase deja fără piloni de susţinere.

Să presupunem că o "domnişoară" îşi filmează (cu telefonul pe verticală, ca toţi cocalarii care se respectă) "iubitul" cum molestează o bătrână pe trecerea de pietoni şi distribuie imaginile în reţea. Ştim, e un exemplu extrem (sau nu?), dar de aceea e exemplu. Ei bine, utilizatorii sunt "oripilaţi" şi încep să condamne mojicia, fiecare în felul lui.

Cum, prin multele accesări şi multele interacţiuni generate în reţea imaginile devin populare în respectiva reţea, despre acestea se poate spune că "au făcut înconjurul internetului".

Deşi nu am stabilit cum poate fi înconjurat internetul - dar să presupunem că ar fi posibil - nu putem să nu ne întrebăm: de ce dracu' ar vrea internetul să fie înconjurat de astfel de imagini? Păi nu vrea... Pentru că "a vrea", presupune voinţă. Iar internetul e o entitate care nu e conştientă de sine, nu e înzestrată cu liber arbitru, cu capacitate de a lua decizii, deci nici cu puterea unui act de voinţă. Cel mult "voinţa" internetului este suma voinţelor utilizatorilor. Iar ceea ce "înconjoară internetul" e barometrul real a ceea ce suntem, indiferent de ceea ce ne ţinem/pretindem a fi în diverse excese de ipocrizie.

Să fie clar: NU SUNTEM IPOCRIŢI! Dar parcă prea mulţi neaveniţi şi nepregătiţi au acces în reţea şi răspândesc informaţii nefundamentate care deformează ulterior opinii sau creează curente de opinie false. Şi sunt mulţi, atât de mulţi încât cei "pregătiţi" nu au cum să îi "combată". Pentru că şi "termitele" (cei mulţi, cum ar veni) au putere în exterminarea "uriaşilor" (reguli de conduită, normalitate etc.) prin numărul lor, nu prin dimensiunea lor.

Iar cum recent experienţa ne-a învăţat că răspândirea de informaţii false (sau jumătăţi de adevăruri) are două cauze, o să le amintim şi noi: prostie/necunoaştere şi act deliberat/intenţie. Dacă ravagiile prostiei şi ale necunoaşterii s-au văzut deja, intenţia intoxicării informaţionale ascunde altceva, are alte resorturi, este infinit mai periculoasă, e malefică şi e treaba altora de-a o rezolva. Treaba noastră, a celor conştienţi, este doar a ne feri să nu devenim victimele ei. Cei inconştienţi, treaba lor! Să suporte consecinţele!...

Ce mai trecem mult prea uşor cu vederea - ceea ce ignorăm deşi e chiar sub ochii noştri - este, însă, altceva!

Socializarea presupune relaţii sociale. Chiar dacă reţeaua de socializare îşi arogă atribute potrivit cărora ar contribui la socializarea indivizilor, ea face, de fapt, exact opusul: scoate indivizii din societate într-o lume virtuală, interacţiunea cu adevărat socială neexistând, de fapt, deloc.

Avem şi argumentul suprem în acest sens!

Tăvălugul de utilizatori "sociali" în lumea virtuală a făcut să se instituie şi să devină popular un anume tipar comportamental cunoscut sub terminologia (derivată din limba engleză) "selfie". Foarte pe scurt, selfie-ul reprezintă în cel mai fericit caz ideea de "autorportret" pe care cineva şi-l face cu oricare dintre aparatele ultramoderne din ziua de azi.

Dar ce înseamnă acest selfie de fapt? Pentru că inclusiv "autoportret" înseamnă că ţi-l faci tu singur, înseamnă că eşti singur. Pentru că mai mereu trebuie să îţi faci singur câte o poză - selfie, vezi Doamne! - pe care să o postezi pe reţeaua de "socializare", asta nu e decât dovada elocventă că eşti singur. Eşti SINGUR în lumea reală din care, drogat, vrei să evadezi "în" lumea virtuală.

Selfie-ul, aşadar, nu e decât simbolul suprem al SUNGURĂTĂŢII indivizilor în reţelele de "socializare". Selfie-ul, aşadar, conţine în însăşi definiţia/însemnătatea sa evidenţa că nu ai pe nimeni aproape în lumea reală care măcar să îţi facă o fotografie... că, altfel, de ce ai fi nevoit să îţi faci SINGUR fotografia?

Pe lângă că orbecăim în reţeaua înţesată, în majoritate, de informaţii de proastă calitate, nici măcar nu realizăm că, de fapt, "socializînd" suntem din ce în ce mai singuri. Şi e adevărat, doar că nu vrem să vedem acest lucru. Pentru că "drogul" îşi face bine efectul...