Pisica

Pe când zice omul - omul de rând - că mai are oareşce vreme de răgaz, că anii electorali trec şi că, până la urmă, politicienii - cei aleşi, normal, în diverse funcţii - se vor apuca şi de treabă, taman atunci politicienii iau răgazul de partea lor, îl duc la restaurant, îi oferă o cină copioasă după care îl duc acasă şi-şi fac treaba cu el în favoarea lor, până la următorul tur de scrutin, înainte de care cu un an de zile deja iar începe foiala.

Dacă stai atent şi te uiţi la politicieni, atât la nivel local cât şi la nivel central, poate ai putea să observi ceva: parcă fiecare are câte un animal de casă. Ăştia mai importanţi, desigur. Culmea, la fiecare, animalul de casă - nu ştim cum se face - este o pisică.

Din timp în timp câte unul se trezeşte prost dispus dimineaţa şi arată pisica unuia sau altuia ca semn că şi el este acolo, că şi el contează, că şi de el depind anumite lucruri.

Cum era şi normal - sau de aşteptat - cei mai mari amatori de pisici sunt mărunţii, acele cantităţi aproape de neglijat şi care, prin diverse împrejurări ale sorţii - unele dirijate meşteşugit - ajung să conteze. Dar nu mult, ci doar cât să stea ca un ghimpe, să jeneze ca o pietricică ascuţită în pantofii de lac ai politicienilor însemnaţi.

La o retrospectivă fie ea şi superficială a ultimilor ani, cea mai celebră pisică era cea care mieuna pe ungureşte, pisică ce a fost ridicată deasupra capului, pe rând, ba de Marko Bela, ba de, mai nou, Kelemen Hunor etc. etc.

De ceva vreme încoace, în ţarcul politicii şi-a făcut apariţia un nou motănel frezat şi şamponat, cu părul de un gri indefinit, hrănit şi, mai nou, asmuţit în lupta doctrinelor de către un nou actant pe scena a ceea ce toată lumea se îmbată cu apă rece a fi politica românească: UNPR.

Ei bine, despre UNPR s-a vorbit la momentul respectiv ca fiind partidul format exclusiv din traseişti politici, partid format în timpul mandatului trecut din cei care - hai, mă laşi? - nu s-au mai regăsit în doctrinele care le-au pus sub fund scaunul de parlamentari.

Şi aşa de mult se deziceau de doctrinele "clasice", aşa de mult s-au spoit până şi în cerul gurii cu noutate şi cu bune intenţii, încât pupau în fund la fostul preşedinte şi la acoliţii lui până la ultimul strop de tărie rămas a se usca pe fundul paharului uitat, de-acum, pe biroul prezidenţial.

Dar cum vântul prea să dea de înţeles că bate din altă direcţie, motănaşul grizonat şi-a ascultat stăpânii şi s-a reorientat înspre vremuri mai bune. Interesant este că reorientarea motănaşului grizonat s-a produs prin firea lucrurilor: boticul lui nu era ancorat spre o anumită orientare politică, spre o anumită doctrină, spre o anumită formaţiune. Era orientat spre putere, aşa că reorientarea motănaşului s-a produs indirect, prin schimbarea puterii, şi cei care, până mai ieri, îi erau prieteni de joacă la şfara cu motocei, acum îi sunt cei care-i stau de-a dosul său şi la care scoate gheruţele când situaţia o cere.

Astfel de practici nu sunt străine şi cu ele ne-a obişnuit fundaţia aia - sau cum să-i zicem, că partid-partid nu e - numită UDMR. Pe lângă faptul că - am mai spus! - între UDMR şi UNPR nu e o diferenţă decât de două litere (alea de centru, cum ar veni, adică stânga-dreapta sunt fixe şi jonglarea e de centru) UNPR pare să se impună ca un UDMR mai stilat, mai românesc, dar cu aceleaşi apucături.

Nu vrem să ne referim aici neapărat şi exclusiv la această situaţie particulară, motiv pentru care în acest caz mai spunem doar atât: cu boticul mereu amuşinând spre borcanul cu miere al puterii, motănelul grizonat e, pare-se, bine mersi pe moment, mai ales că tocmai ce şi-a tras şi un metis alături, PP-DD-ul, împreună cu care să miaune unde este rost de câte oareşceva.

Cum spuneam, UNPR nu e un caz particular în sine. E doar o evidenţă care se ridică mai presus decât celelalte şi, pe patentul UDMR, face valuri care să-i răstoarne inclusiv bărcuţa premierului care şi-a dus ligamentele la SPA taman la otomani.

Doar ca idee şi în virtutea unei contextualizări efemere - că aşa ne-au obişnuit ei la Românica - mai amintim aici doar două aspecte.

Amintim de palma dată electoratului de liberalii care acum se pupă pe gură, cu limba, cu PDL-ul la care urlau ca descreieraţii în timp ce populimea făcea frigul la proteste dar pe care apoi l-a luat în propria barcă, l-a curăţat, l-a spălat, i-a dat o coajă de pâine şi o speranţă la un ciolan de ros şi împreună cu care şi-au instaurat în fruntea statului un preşedinte, cică, liberal care îl pune spion şef pe cel pe care pupulaţia - care a adus liberalii la putere la un moment dat - îl ura cot la cot cu liberalii care acum îl consideră bun pe cel pe care îl desconsiderau şi mai şi încearcă o spălare de creier pe la televizoare şi online despre cât de bun este acum cel care urla ca apucatul la referendumul la care liberalii erau împotriva lui tocmai pentru că el propunea românilor ceea ce vechii liberali urau atunci dar acum, prin fuziunea mătrăşită, dau de înţeles că nu mai urăsc din moment ce noii liberali propun în funcţii cheie ceea ce vechii liberali urau.

Da, ştim, pare cam alambicat, dar atât de alambicată este, de fapt, politica de la noi, asta este politica de la noi: un nimic turcesc ce pute urât dar e învelit în staniol strălucitor şi arătat plebei ca produs la promoţie de mâncat la fiecare tur de scrutin.

Şi mai amintim, de asemenea, şi că cei care virau stânga grav pe aripa social-democraţilor - PC-ul - acum îşi pun verighetele cu refugiaţii din calea tăvălugului pedelist ce s-a abătut peste foştii liberali ca să-i facă noi liberali, cu "fiţi tăricenii mei", cu liberal-reformatorii care se autointitulează adevăraţii liberali şi toţi să facă, la un loc, un ALDE frumos, nou şi nepătat, cu altă doctrină şi care să se îndrepte împotriva... cui?...

Păi împotriva cetăţenilor, normal!

De ce? Pentru că evidenţa politică din România o arată din 1989 încoace permanent. Şi hai să pornim de la cel mai evident exemplu: nici nu ajunsese bine la putere votat pe facebook de căte liberalii doritori de scaune moi şi pedeliştii disperaţi să îşi conecteze din nou venele la seva din perfuziile puterii că Marele Neamţ s-a murdărit la gură de băsism declarând public că "vrem să luăm puterea" şi că "partidul meu" şi că face pe dracu' ghem şi că una şi că alta, arătând cât se poate de clar că nu ştia să fie preşedintele tuturor românilor, ci preşedintele celor care l-au împins ca pe o marionetă în scaunul puterii, ca în spatele lui să aibă loc vechii pedelişti şi noii liberali să-şi facă mendrele. Vor să schimbe guvernul doar de dragul de a-l schimba - pentru "partidul meu" - şi să-i aducă înapoi pe cei pe care populaţia a răbdat frig să-i dea jos şi fără să arate public o strategie concretă de conducere a ţării.

Doar de la acest exemplu pornind - şi sunt multe altele, trebuie doar să fim atenţi - putem să observăm cât se poate de clar că nouţiunea la ordinea zilei este "puterea".

Orice alianţe politice se cos şi se descos în România vizează puterea, nu vizează cetăţeanul. Politicienii se împreună şi se despart pentru binele lor ÎNTOTDEAUNA şi nu pentru binele populaţiei, în primul rând au în gând să le fie lor bine, nu populaţiei, să ajungă mereu ei la putere, nu populaţia.

Populaţia e doar un apendice, acolo, căruia i se mai face un duş la creier din când în când, politicienii crezând - în naivitatea, în prostia sau în parşivenia lor - că populaţia uită.

Nerozia politicienilor şi foamea lor de putere îi împinge pe aceştia să nu observe sau să piardă din vedere că nu chiar toţi cetăţenii uită ce s-a întâmplat. Iar faptele lor îi vor urmări mereu ca nişte tinichele zăngănind agăţate de coadă şi arătându-i aşa cum sunt ei de fapt: nişte caraghioşi ipocriţi care dau de înţeles că sunt convinşi că un parfum al noutăţii poate masca transpiraţia cu iz acru a faptelor anterioare peste care este pulverizat tocmai ca să lase în urmă o miasmă numai bună de îmbiat plebea într-un nou an electoral.

Pe dracu'!...