Amintirea

Cu alte cuvinte, istoria pe care o ştim noi s-ar putea să nu fie neapărat istoia "adevărată". Şi atunci cine cunoaşte istoria adevărată?

Parte dintre cei care au trăit sau au făurit ceea ce noi azi numim istorie nu mai sunt ca să ne spună, ca să ne povestească. Şi foarte puţini sunt cei care au participat la făurirea istoriei recente însă ei nu sunt întotdeauna ascultaţi şi luaţi în seamă. De ce? Pentru că manualul e manual şi el trebuie scris în aşa fel încât să cuprindă succint evenimentele care s-au succedat iar cine scrie manualul poate fi - mai ales în zilele noastre - asemănat cu cel care numără voturile.

Oare de ce, pe zi ce trece, trăim mai mereu cu impresia că există mai multe realităţi? Există, istoria adevărată şi există istoria din manuale, există starea de fapt şi există ceea ce ne spun politicienii sau presa aservită unor curente sau altora, există procesul de votare şi există câştigătorii desemnaţi de numărătorii de voturi.

Într-o dualitate permanentă a vieţii de zi cu zi parcă nici nu e de mirare că incertitudinea pluteşte în aer precum ceaţa de toamnă, parcă nici nu e de mirare că individul simte mereu că ceva îl reţine, lipsa de iniţiativă fiind inconştient motivată de indecizie.

La cine ne uităm, pe cine credem, cui ne încredinţăm viitorul? La cum arată prezentul îţi vine instinctiv să te întrebi dacă am avut vreun trecut. Şi dacă da, care a fost acela? Care au fost elementele care au concurat la tot ceea ce suntem noi azi, începând de la viaţa fiecăruia dintre indivizii comunităţii, până la arhitectura evidentă a societăţii pe care o vedem şi în care suntem - sau nu - mai mult sau mai puţin parte.

Cel puţin două elemente ale sfârşitului de săptămână au captat atenţia nu neapărat prin momentele în care s-au desfăşurat, cât prin antiteza care părea să răsară între imaginile celor două evenimente - şi ne referim, prudent, la imaginile celor două evenimente tocmai pentru a-i mulţumi şi pe conspiraţioniştii convinşi de fiecare dată că niciodată ceea ce vezi e tocmai ceea ce trebuie să şi crezi.

Fără a-l aduce aici neapărat în discuţie pe simbolul parvenitismului, pe Dinu Păturică - pentru că nu acesta este elementul central al demersului nostru - opiniei publice din Turda şi din împrejurimi i s-a oferit şansa nesperată de a face o comparaţie între eroii vechi şi noi.

Şi iată de ce ne-am oprit şi noi asupra acestui aspect: pentru că, poate, nu toţi s-au prins de şansa asta!

Pe de-o parte a fost evenimentul prilejuit de trecerea prin zona Turda - Câmpia Turzii a grupului de militari voluntari ai grupului INVICTUS care aduceau cu ei, pe lângă ştafeta-drapel, mesajul eliberării României de sub cizma celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, la Turda a avut loc conferinţa BNR (Blocul Naţional al Revoluţionarilor) care aduceau în discuţie mesajul eliberării României de cizma comunistă.

Şi iată că la ani de la eliberările de sub cele două cizme, am putea pune un limbaj de pantofar în gura unui monstru sacru al scenei româneşti şi să parafrazăm simplu: un flec, ne-au ciuruit!

Antiteza de care vorbeam, între cele două imagini de evenimente, este una cât se poate de simplă: dacă în primul eveniment cultul eroilor era ridicat la rang de cinste, în cel de-al doilea eveiment cultul altor eroi era coborât la nivel de politică.

Întrebarea imediat-firească ar fi dacă sunt mai multe tipuri de eroi. Sunt, sau nu?

Diferenţa, însă, poate e aceea că, spre deosebire de eroii Revoluţiei din 1989, eroii care au eliberat ţara în cea de-a doua conflagraţie mondială nu s-au bătut ca bezmeticii pentru certificate de războinic - aşa cum e surescitată problema certificatelor de revoluţionar acum - şi poate că atunci n-a fost un guvern care să umble la indemnizaţii de războinic, ori vreun ministru secretar de stat care să explice războinicilor legea care trasează statutul de războinic în limite reci, în coordonate matematice.

În timp ce eroii şi veteranii celui de-Al Doilea Război Mondial sunt cinstiţi cum se cuvine şi calitatea lor de erou nu e pusă sub semnul îndoielii, a purta statutul de erou al Revoluţiei din 1989 nu pare să fie cea mai dorită situaţie.

Deci ce e un erou? Cine e îndreptăţit să aibă statutul de erou?

Înainte de-a răspunde la aceste întrebări poate cel mai bine ar fi să recunoaştem că niciun regim politic, nicio schimbare de legi nu au cum să repare pierderile - de orice natură ar fi ele - suferite de indivizii unei comunităţi în conflagraţii mai mari sau mai mici al căror unic scop era mai bunul mers al întregii comunit[ţi, chiar dacă această comunitate este, de fapt, o ţară, o populaţie, un popor.

De aceea, înainte de ajunsurile sau neajunsurile financiare ale unui erou, importantă este recuoştinţa care i se arată acelui erou.

Dacă militarii voluntari de la INVICTUS puneau flori şi cocarde tricolore în piepturile veteranilor de război pe care îi întâlneau pe traseul pe care îl urmau cu ştafeta-drapel, în sala mare a Primăriei Turda revoluţionarul argeşean "urla" la penalul de Victor Viorel Ponta căruia îi cerea insistent demisia, precizând totodată că nu face politică. (Apropo, parcă la un moment dat Dorin Popa spunea ceva şi de luat ţara de pe mâna politicienilor care o jefuiesc, sau aşa ceva. Dacă a uitat, îi aducem noi aminte că ţara a fost luată înapoi taman de duşamnii politici ai lui Ponta, cei care l-au votat, pe facebook, pe Klaus Iohannis. Ei şi-au luat deja ţara înapoi. De ce nu o cere de la ei, că la ei e ţara, din moment ce şi-au luat-o înapoi?).

Că are sau nu dreptate Dorin Popa, asta nu avem de unde să ştim, dar că cinstirea veteranilor e un lucru firesc, asta ştim.

Şi mai ştim ceva: amintirea nu ţi-o şterge nimeni, dar important este ce îţi aminteşti. Îţi aminteşti ce ştii, ce ai simţit, ce ai păţit, sau îţi aminteşti ce spun politicienii, ce spune presa sau ce scrie în manual că ai păţit?

Cei care şi acum, după un sfert de veac, îşi plâng copiii sau părinţii care au murit în decembrie 1989 cu convingerea că vor aduce libertatea unui popor oropsit, nu cred că Andreea Esca este simbolul democraţiei, al libertăţii, al victoriei împotriva regimului totalitar ceauşist.

Cei care îşi mai mângâie eroii doar în amintire, în suflet sau în câte-un vis în care şi-i doresc înapoi vii şi sănătoşi nu cred, deci, în manual.