Învăţătura

Parcă de prea multe ori s-au auzit cele de mai sus, începând de la sfaturile pline de intenţii bune ale părinţilor, până la diferenţa dintre ce este în pliantul de prezentare a vieţii şi ceea ce este în viaţă cu adevărat.

Parcă de prea multe ori în viaţa individului încep să se rostogolească diverse clişee care, în lipsă de altceva, ajung să fie valorizate ca piloni ai existenţei şi devenirii individului spre statutul de element într-un sistem la fel de clişeistic.

Până la maturitate, până la primii paşi într-o carieră, însă, există un moment important - chiar foarte important - în viaţa fiecărui individ: şcoala.

Dar oare ce-o mai fi şi şcoala asta? O fi clădirea în care mergem ca să ne şlefuim caracterele, să ne completăm cunoştinţele şi să ne aducem educaţia spre nişte parametri cât de cât, sau o fi clădirea aia în care mergem să fumăm în baie, ori în curtea ei, ori în vreun bar mai aproape sau mai departe de ea, sau în care mergem pentru a ne îmbogăţi (de ceva vreme încoace) colecţia de selfie-uri şi unde mai mereu dăm peste nişte oameni care - oare cum se face? - parcă tot timpul se pun de-a curmezişul dorinţelor noastre copilăreşti sau adolescentine: dascălii?

Lumea şcolii, aşa cum era ea odată, s-a schimbat mult în ultimul timp pentru a ţine pasul cu prezentul continuu în care trăim şi care, la rândul său, se modifică, devine, îndreptându-se mereu spre ceva, însă între nişte coordonate trasate ca o mediană a respectivei deveniri.

Dacă mai demult imaginea dascălului era ca a domnului Trandafir iar imaginea învăţăceilor putea fi lesne asemuită chiar şi cu cea a lui Nică a lu' Ştefan a Petrei ori a Smărăndiţei din Humuleşti, acum nu mai e aşa.

Acum mai este câte un elev care îi mai dă câte-o palmă unui profesor, acum mai este câte un profesor care mai prinde de fund câte o elevă iar elemente de această natură nu fac decât să amestece caracterele, să neglijeze - până la dispariţie, uneori - diferenţele dintre cadrele didactice şi elevii lor, vina fiind, cum lesne se poate constata, a ambelor părţi.

Şocul apare abia acolo unde imaginea fiecăruia despre celălalt se răstoarnă. Dacă părintele îşi trimite copilul cu încredere spre sistemul de învăţământ, la rândul său, dascălul se raportează la părinte ca la un părinte - cu toate calităţile de părinte - şi nu ca la un posesor de copil, doar.

Ce ne facem atunci când dascălul nu e dascălul care şi-a închipuit părintele că ar trebui să fie sau când părintele nu e părintele pe care dascălul şi l-a închipuit că ar trebui să fie?

Atunci, cel mai bine, ar trebui să ne uităm la copii, la tineri, care se trezesc prinşi între două neconcordanţe şi, în lipsa capacităţii de a percepe sisteme reale de valori - gen familie sau educaţie - încep să îşi construiască (probabil inclusiv în virtutea unui instinct de conservare, chiar) propriile sisteme de valori care - ce să vezi? - nu puşcă nicicum cu sistemele consacrate de valori.

Însă avem o veste cam proastă pentru copii şi tineri. În antiteza perenă dintre copii/tineri şi adulţi (fie ei părinţi sau dascăli) în majoritatea covârşitoare a situaţiilor adulţii sunt cei care au mai multă dreptate decât copiii/tinerii, asta în cazul în care trăim într-o lume normală (fără a intra acum în a defini normalitatea, că nu e nici timp nici loc).

Dar ce ne facem atunci când cei pe care i-am situat de aceeaşi parte a baricadei, adulţii - părinţi şi dascăli deopotrivă - nu împărtăşesc aceleaşi sisteme de valori care să îi facă să rămână de aceeaşi parte a baricadei? Păi exact atunci apar crevasele, atunci se întoarce lumea cu susul în jos, atunci elevii lovesc profesorii, atunci profesorii molestează (inclusiv sexual) elevii. Atunci apocalipsa devenirii generaţiilor adoarme raţiuni şi scoate la iveală monştri.

Trăim într-o lume frumoasă în care cel mai mare neajuns este incapacitatea de a respecta reguli şi regulamente inerente vieţii în comunitate. Chiar dacă individul uman este - ce să-i faci? - "zoon politikon" (fiinţă socială şi nu animal politic aşa cum se dau deştepţi snobii tâmpiţi), iată că de multe ori nu mai ştim să trăim în societate.

Dacă educaţia, în sine, este elemntul structural al devenirii unei societăţi, destructurarea unui sistem precum învăţământul poate fi percepută de la act de voinţă (teorii conspiraţioniste, îndobitocirea societăţii, formarea unei colonii de sclavi proşti care să fie conduşi ca oile în virtutea intereseleor unor puteri economice, religioase etc.) până la inconştienţă prostească.

Aşa se face că dascălii şi-au pierdut autoritatea şi demnitatea în faţa unor copii sau tineri ai căror părinţi s-au trezit, peste noapte, cu drepturi nelimitate gen "auzi, băi şcoală, băi directore, băi dascălule, păi dacă profesorul s-a uitat urât la copilu-miu sau l-a mustrat pentru că este neglijent sau chiar pentru că pur şi simplu este un dobitoc nesuferit şi răsfăţat, păi l-a traumatizat emoţional şi a ajuns că nu-şi mai mănâncă dimineaţa cerealele şi suspină noaptea în somn când visează tabla plină cu formule matematice, păi eu chem televiziunea - să moară mă-ta! - şi vă fac pe toţi de rahat, că eu am drepturi, bă, că noi suntem cetăţeni europeni, bă, şi copilul meu are drepturi, bă, instituţie de rahat ce sunteţi!" (un pic cam lung, dar comprehensiv).

Bun, drepturi-drepturi, dar obligaţii?...

Prezent la Turda, Ministrul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a acceptat că astfel de situaţii sunt realităţi şi că ele s-ar putea corecta şi readuce în făgaşul normal prin noi regulamente de organizare şi funcţionare care să fie respectate.

Până atunci, însă, lucrurile sunt clare: domnul Trandafir a murit demult iar Nică şi Smărăndiţa au acum gadget-uri, îşi fac selfie-uri şi fumează, cât despre urcarea pe calul bălan nici nu poate fi vorba, că acum sunt cetăţeni europeni, au drepturi şi cheamă televiziunea, bă, rataţilor care sunteţi voi de rataţi şi nu înţelegeţi că prostia a fost mai puternică dintotdeauna.

Oare nu sunt toate acestea de învăţătură?