Războiul

Dacă acum acest titlu ar putea duce la ceva cât se poate de concret, atunci, înainte de aceste evenimente de la Paris, se putea vorbi de un alt fel de război. Ba chiar de mai multe tipuri de război existent în interiorul graniţelor noastre sau, altfel spus, de un război dus pe mai multe planuri, ori cu mai multe faţete. Dar toate ne priveau doar pe noi.

Ne gândeam atunci la războiul dintre generaţii, între generaţia celor de 20 şi ceva de ani şi generaţia celor de, să zicem, 45 de ani şi peste. Era vorba de războiul între cei care s-au născut după Revoluţia din decembrie 1989 şi cei care - unii dintre ei - au fost participanţi activi ai aceluiaşi eveniment sau, cel puţin, au trăit acele clipe şi nu le-au fost povestite de alţii.

Cei mai tineri îşi manifestau atitudinea răzvrătitoare aruncând acuze la adresa celorlalţi cum că aceştia nu au făcut nimic în 26 de ani şi că din vina lor ţara este aşa cum este, din vina lor a înflorit corupţia, din vina lor se dă şpagă medicilor, din vina lor nu se face educaţie, din vina lor România este jefuită, din vina lor ţara este la pământ, din vina lor românii nu îşi doresc să rămână în ţară şi îşi poartă traiul prin cele străinătăţuri.

Cu alte cuvinte, tinerii îi acuză pe cei de vârsta mai apropiat[ de cea a părinţilor lor ca au contribuit, an de an în ultimii 26 de ani, la aducerea României în starea în care este acum şi îi consideră vinovaţi de o stare de lucruri nefirească ce a dus, în cele din urmă, la tragedia din clubul Colectiv. Şi de aceea ei, tinerii, sunt acum răzvrătiţi şi îşi urlă nemulţumirea în stradă şi pe internet.

În replică, cei care au trăit Revoluţia - dar şi parte din Epoca de Aur - pe pielea lor se simt cumva obligaţi să le atragă atenţia tinerilor că pentru ca ei să aibă internet unde să îşi urle nemulţumirile, pentru ca ei să aibă posibilitatea să iasă în stradă unde să-i acuze de neglijenţă pe cei din generaţia părinţilor lor, nişte oameni tocmai din generaţia părinţilor lor sau mai tinrei, şi-au pierdut viaţa. S-a murit în România atunci, pentru ca acum cei care nu au cunoscut acele momente să arate acuzator cu degetul spre cei care au supravieţuit Revoluţiei.

Dar da, cei din generaţia părinţilor tinerilor acuzatori îşi asumă parte din vina de a perpetua - fie prin dezinteres, fie prin cutume mai vechi şi decât Revoluţia - un sistem care a crescut să copleşească civilizaţia cu ceea ce e mai putred în el.

Ne mai gândeam, apoi, şi la războiul politic. La acel război veşnic între partidele politice, între putere şi opoziţie - indiferent cine e la putere şi indiferent cine e în opoziţie - război din care ies permanent scântei care cad tot pe masa amorfă de cetăţeni, care ard tot omul simplu, ale cărui efecte le suportă tot poporul şi nicidecum cei "aleşi".

Mai era apoi şi războiul între politicieni şi cei care îi aleg. La cum se comportă unii politicieni, unii aleşi, ai impresia că ei pur şi simplu îşi urăsc ţara, îi urăsc pe oamenii din ţara pe care o conduc, îşi urăsc alegătorii care i-au aşezat în scaunele din care să urască, nişte aleşi (şi nu conducători, să nu exagerăm) care îşi urăsc poporul (şi nu supuşii, să nu exagerăm nici aici) pentru că-i încurcă, pentru că le tulbură zenitul şi le cer prea multe.

Să nu uităm, totuşi, de războiul între mult şi puţin. O mână de oameni - să zicem 50.000 - au dat jos un guvern (nu ne mai împiedicăm în detalii) care este rezultatul opţiuni de vot a mult mai multor indivizi. Doar pentru că cei puţini au urlat mai tare, un sistem lasă impresia că se mişcă din încheieturi şi, pe post de pâine şi circ, se prăvale un guvern. Dar cei 18 milioane minus 50 de mii ce părere au. Pe ei i-a întrebat cineva ceva? Chiar mai mult: lor li s-a cerut părerea dacă sunt de acord să trăiască şi ei consecinţele căderii unui guvern dat jos de o minoritate din masa mare a celor cu drept de vot? Pentru că, de fapt, aici e ideea principală, aici proştii arată arta datului cu bâta în baltă şi perversitatea îşi arată lumii chipul său hidos în toată splendoarea sa...

Pentru că, de fapt, războiul între mult şi puţin nu ar avea cum să nu aibă tuşe de război al poiticienilor împotriva poporului la fel de bine cum este cuiul din grenada războiului şmecherilor cu fraierii.

Strict la cum arată lucrurile la momentul la care scriem aceste rânduri, căţăraţi pe tragicul eveniment din clubul bucureştean tinerii puţini doar i-au făcut jocurile politice ale preşedintelui cel molcom dar care voia neapărat guvernul lui. Odată ce problema s-a rezolvat, nici proteste nu mai sunt. Aşadar preşedintele Klaus are acum tot timpul din lume să silabisească, pe limba tehnocrată, tot ce pofteşte domnia sa, că guvernul a căzut şi lucrurile au intrat pe făgaşul normal construit cu sudoarea parvenitismului (şi prin parveniţi nu ne gândim numai la pedeliştii care s-au ascuns sub fusta unui PNL prea avid de putere, prea slab şi prea indolent ca să se opună).

Cu alte cuvinte, cea mai mare treabă pe care au făcut-o tinerii a fost tot în scutece. Au fost doar carne de tun sau masă de manevră pentru ca liberalii să inoculeze şi mai adânc ideea că cei corupţi sunt numai în PSD, în timp ce în PNL şi în PDL (hai, n-o mai tot daţi la întors cu "noul PNL" că sunteţi mai penibili decât penibilii) sunt cei mai cristalini politicieni, cei mai curaţi. Păcat doar că unii dintre ei, iată, să pregătesc să se cocoaţe la putere, de mână cu UDMR, de exemplu, călcând pe cadavrele din Colectiv. Dar în rest e bine.

Apropo de UDMR, ce-ar fi ca tinerii revoluţionri de azi să se trateze pe ei, pe copiilor lor şi pe părinţii lor doar în spitalele închise de Cseke Attila? Asta numai aşa, ca să vadă şi ei cui dau aripi să zboare ca ulii penste un popor prea prost ca să merite ceva mai bun. Sau asta nu mai contează dacă drept semn de înfrăţeală că îi ajută să se aşeze peste ţară, PNL plus PDL îi aruncă UDMR-ului ciosvârta libertăţii de a se scălâmbăia în legătură cu apartenenţa Ardealului?