26
Fri, May
176 New Articles

Adevăruri contradictorii

Editorial
Typography

Nimic nu e mai frumos decât o perioadă electorală în care candidaţii par legaţi de mâini şi de picioare. Dar şi de ochi, pentru că acum, oriunde se uită, nu mai pot să-şi vadă chipurile râzânde pe bannere agăţate prin tot oraşul.

Iar "frustrarea" că nu se pot privi în proprii ochi pe vreun ditai afişul şi să le zâmbească sufletul cu toţi dinţii (sau părul vopsit, după caz) se regăseşte în alte modalităţi de exprimare, dar şi în obligaţia de-a da, până la urmă, ochii cu cei cărora le cer voturile precum cer vieţii o gură de aer pentru încă o clipă de trăire.

Cu toate acestea, zâmbetul candidatului pare să existe, ba chiar râde a soluţii la problemele pe care le prezintă cetăţenii, iar când cetăţenii le cer socoteală (mai ales celor cărora au avut la dispoziţie ani de zile să demonstreze de ce sunt în stare) se fac că toate au rezolvare dar cu condiţia "numai să ne votaţi!".

În cealaltă parte a spectrului sunt cei care duc zi de zi lupta pentru pâine. Că e mai mare, mai mică, mai albă, mai neagră, mai moale sau mai tare, pâinea a devenit simbolul mai mereu folosit pentru suficienţa necesară unei subzistenţe de multe ori precare, un simbol care face limita între a avea şi a nu avea ce să mănânci.

Faţete ale aceleiaşi monede ale unui real existent, acestea se întâlnesc atunci când spectrul se îndoaie şi cele două extreme se apropie. Îndoirea spectrului este, însă, ciclică: de obicei se întâmplă în perioade ca aceasta, când cei mari coboară din cerurile lor pentru a se întâlni cu muritorii spre care se îndreaptă tot întru binele lor, a celor coborâţi din înalt. Dar, oare, cei de jos ştiu asta, conştientizează asta, sau doar se lasă vrăjiţi de carisma mai mult sau mai puţin prezentă a celor care, iată, au coborât printre oameni - unii au fost văzuţi la diverse descălecări umblând cu protecţie, că îşi permit - şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum totul e roz şi laptele şi mierea abia aşteaptă să curgă pe străzile (nou "asfaltate" ale) urbei?

În măsura în care putem, parcă ne simţim obligaţi să atragem atenţia asupra unui fenomen care se întâmplă e fiecare dată la fel cum de fiecare dată este igonrat, pentru ca mai apoi să îşi facă loc, din nou, aceleaşi şi aceleaşi regrete.

Aşadar, pentru aceia dintre cititorii noştri care îşi amintesc de "Imposibila nuntă" (poezie scrisă de Adrian Păunescu şi care a servit drept versuri pentru o melodie cu acelaşi nume - care a apărut pe albumul "Aruncarea în valuri" - interpretată de Vasile Şeicaru), versurile vorbesc de o nuntire imposibilă, cumva, între entităţi care par să aparţină chiar unor regnuri diferite (ca să hiperbolizăm şi de la noi puţin) iar momentul conştientizării este cel mai concret exemplu de existenţă lucidă exprimată în versurile "Îmbracăte-n alb prea fumoasă mireasă / Aşa se cuvine în drama ce-o joc / Pe urmă plecăm fiecare acasă / Şi munţii vor pune misterul la loc".

Da, se poate să mai fi amintit de aceste versuri şi cu alte ocazii. Dar, oare, de ce? Pentru că de fiecare dată este la fel, doar că muritorii se trezesc prea târziu. Din nou şi din nou munţii vor pune misterul la loc, din nou şi din nou noi vom rămâne noi şi ei vor rămâne ei, niciodată între noi şi ei nu va fi vreo nuntire pentru că aşa a fost dintotdeauna. Dintotdeauna se spune că bogatul (şi nu ne referim doar la bani aici) va fi tot mai bogat iar săracul va fi tot mai sărac.

A sosit oare momentul să ne dăm seama de asta şi să fim lucizi încă de când vin şi ne cer voturile, a sosit momentul să avem puterea să le arătăm cine suntem noi şi ce forţă avem, ca mulţime, împotriva promisiunilor lor deşarte?

Suntem capabili să îi sancţionăm odată pentru totdeauna, să îi dăm jos din lumea lor de fantasme din care ne comandă destinele de parcă am fi pionii în jocul nimănui?

Când vom fi şi noi conştienţi, când ne vom trezi şi le vom arăta adevărata putere a poporului? Poate că acum: mai sunt două săptămâni până când le putem arăta cât de mult depind ei de noi şi nu noi de ei! 

BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS