Cum te curentează angajaţii Electrica... din gură

Faptul de-a sta liniştit acasă şi a te trezi fără curent, în unele cazuri chiar poate să devină obişnuinţă, asta ca să nu ne amintim de Epoca de Aur. De fapt, nici nu prea am avea cum. Acum trăim în Epoca Contorului (cacofonia e chiar mai binevenită decât în cazul Monica Columbeanu).
Una peste alta, ai putea crede că pentru unii angajaţi ai societăţii amintite contorul a devenit un fel de mod de socializare. Unul atât de bun, încât ar putea fi recomandat celor care suferă că nu au cont pe facebook.
Pentru a ne face că respectăm şi noi nişte indicaţii pe care le ştim de pe la televizor, înainte de-a plonja direct într-un dialog de tipul "Căldură mare", vă avertizăm că urmează scene aproape şocante, iar unele din rândurile de mai jos ar putea conţine particule inteligente, doar că nu se văd nicicum!
Stând acasă cu treabă pe la calculator, unde nu se ia - de parcă nici n-ar fi fost! - curentul... Cu o bănuială de 99% că e din cauza meseriaşilor sosiţi să schimbe contorul, ies pe palier. Pe palier, doi muncitori, în salopetă, îşi vedeau de treaba de care se apucaseră. Eu, în haine de casă, ei în salopete. Fiecare în salopeta lui...

Eu (cumva curios): Oare nu era mai bine dacă băteaţi măcar la uşă, să anunţaţi că...?
Ei (uşor indignaţi şi întrebător): Acuma ce-ar fi să batem la toată lumea la uşă?
Eu (surprins de inteligenţa care emana din indiferenţa lor, încercând să-i surprind cu logica): Păi, de exemplu aţi avea şansa ca unii să vă deschidă!
Ei(imuni la logică): ...?!
Eu (chiar curios): Acuma ce ziceţi dacă mie nu mi s-a salvat ce-am muncit două ore la calculator? (apoi, încă nerealizând că munca la calculator e diferită de munca la contor, încercând să plusez): ...sau poate chiar mi s-a defectat un calculator pe care am dat câteva zeci de milioane...
Ei(imuni în continuare, dar încercând tupeul cu degetul): No, d-apăi când vi se ia curentul cum îi?
(Oare erau ei oamenii potriviţi să-i întreb de ce mi se ia curentul când mi se ia?)
Eu(lăsând să se zărească o conciliere): Mă scuzaţi, eu nu am ieşit să mă cert cu nimeni, voiam doar să întreb dacă nu era indicat să bateţi, totuşi, la uşă să anunţaţi că întrerupeţi curentul electric?
Ei (plictisiţi de parcă îi întrebam despre teoriile carteziene, se sclifosesc uşor): Domnule, noi lucrăm de 20 de minute aici!...
Eu (neînţelegând relevanţa şi nefiind nici cel care le face pontajul): Aşa, şi?
Ei(preocupaţi de contor): ...
Eu(plin de speranţa că o puteam lua de la capăt, de data asta ca nişte adulţi): V-am spus, doar întrebam de ce nu aţi bătut la uşă...
Ei(plictisiţi de moarte şi deja scăldându-se în tupeu): Păi poate am bătut!...
Eu(convins că dialogul se poate maturiza chiar dacă e purtat cu ei): Deci vă rog frumos... Nici chiar aşa!... Dacă băteaţi auzeam. Am ieşit tocmai pentru că n-aţi bătut...
Ei(de-a dreptul preocupaţi de contor): ...

Deh, când n-ai cu cine, n-ai şi gata! Aşa că am închis uşa!
Şi, apropo de "Căldură mare", măcar aici era clar: domnul era acasă!
Totuşi, când ai parte de câte un astfel de moment în aceeaşi realitate în care trăiesc, de exemplu, şi gâzele, aproape ai putea să juri că astfel de oameni, cel mai probabil, sunt angajaţi pe criterii de competenţă. E drept, competenţă în contoare, nu în comunicare. Dar chiar şi aşa, fără diplomă în comunicare, acest tip de angajaţi reuşesc, în cea mai mare parte, să îmbogăţească într-un mod admirabil deficitul de imagine de care ar putea beneficia societatea pentru care lucrează.
Colac peste pupăză, poate acum ar fi momentul potrivit să nu amintim că suntem convinşi că în fişa postului cei care schimbă contoarele nu au menţionată obligativitatea de a râni. Cel mai probabil din cauza asta lasă în urma lor tot felul de ambalaje, cutii, bucăţi de plastic... mă rog, urme ale trecerii lor prin lume... printr-o lume căreia îi trebuie schimbate, din când în când, şi contoarele.
Oare era cazul să le spun că ei îşi iau salariul şi din banii cu care îmi achit eu facturile? N-ar fi avut niciun rost, aşa-i?