Site-ul www.AgoraMedia.ro foloseşte fişiere de tip cookies pentru a opera și îmbunătăți utilizarea site-ului și funcționalitatea serviciilor oferite precum şi pentru a îmbunătăţi experienţa dvs. de navigare, ele putând include informații despre data și ora vizitei sau istoricul de navigare, în general fiind vorba de fişiere de la terţi (youtube.com, vimeo.com, trafic.ro, Google Analytics etc.). Pentru continuarea accesării site-ului www.AgoraMedia.ro, vă solicităm permisiunea de a agrea politica noastră de utilizare cookies.

24
Fri, Sep
132 New Articles

Vreţi să ascultaţi un “subtilizator” care habar n-avea că e înregistrat în timp ce “a comis-o”? Perfect!

Agora
Tools
Typography

Foarte pe scurt, povestea este despre cum mi-am “pierdut” telefonul şi cum, întâmplător, cineva l-a “găsit”  - ce să vezi? - în exact locul în care îl “pierdusem” eu...

În dimineaţa zilei de duminică, 6 iunie 2021 eram în Cluj-Napoca, la biserica Adormirea Maicii Domnului în cartierul Mănăştur, strada Govora, pentru nişte cadre pentru un scurt metraj la care lucrez.

Afară soare, frumos, băncuţe în jurul bisericii, flori, oameni cuminţi, smeriti, de varste diferite, pe băncuţe din loc în loc, ascultând slujba în boxe...

Noi - eu şi cu scriitorul Ioan Ciorca - ne-am retras pe una dintre băncuţele din spatele bisericii, spre altar, pentru a ne uita puţin peste scenariu.

Şi-atunci îmi vine o idee - una tare de tot, ce mai? Adică oare ce ar fi să îmi pornesc eu telefonul şi să îl pun pe înregistrare audio, să prindă ceva sunet de ambianţă cu slujba auzindu-se în boxe că - nu-i aşa? - cine ştie, poate oi avea nevoie de o brumă de ambianţă la un sound design, ceva, să fie acolo, ca atmosferă....

Zis şi făcut!

Dar nu doar ideea a fost una tare, cât modalitatea de punere a ei în practică a fost genială. Adică ce şi-a zis mintea mea în gândul ei? “Hai să pun eu telefonul la vreo două bănci distanţă să nu se auda cumva pe înregistrare şi ce mai vorbim noi despre scenariu. Că doar peste tot în jur sunt oameni smeriţi care asistă pioşi la slujbă. CE - DOAMNE IARTĂ-MĂ! - SE POATE ÎNTÂMPLA ÎN CURTEA BISERICII?”. În concluzie, la fel: zis şi mai ales făcut! (Totuşi, cu precizarea că banca pe care era telefonul era cam în raza vizuală).

Trece un minut, două... trei... Şi, printre puţini oameni care trecuseră prin zonă, întâmplarea face că am remarcat un domn îmbrăcat cu o haină de piele de culoare închisă, la vreo 35-40 de ani, care - cumva ciudat - părea uşor atipic locului dar şi cu o gestică... nu ştiu cum s-o numesc... adică îmi amintesc aşa, că l-aş fi văzut cu coada ochiului cum, trecut de banca pe care îmi lăsasem eu telefonul, parcă s-a uiat la boxă şi s-a închinat. Mi-am zis în sinea mea “uite, dom’le, câtă ingeniozitate în materializarea Divinităţii: te închini la boxă!”. Apoi tot eu mi-am zis: “dar cine sunt eu să îmi permit să judec semenii?”

Ce prost eram...

Domnul trecuse şi am avut aşa un feeling: parcă erau suficiente cele câteva minute de cântări bisericeşti, aşa că hai-hai să văd ce mai face telefonul! Dar nu ştiam eu în acea clipă că nu aveam cum să aflu ce mai face telefonul pentru că... telefonul nu mai era acolo.... Şi-atunci am avut sentimentul acela ca atunci când nu-ţi găseşti cheile: păi eu aici le pusesemn... s-au le-am pus în alt loc? Şi cauţi şi în alt loc posibil. Şi în alt loc. Şi în alt loc. Băi, dar m-am stricat de cap? Doar aici era...

Mă uit pe banca alăturată... un domn în vârstă care se uită la mine şi îmi zice: “A trecut un băiat cu haină de piele”. “Da, l-am văzut...”

Mă duc repede către partenerul de colaborare: “dă-mi telefonul să mă sun!”. Şi mă sun. Şi nimic. Şi mă sun. Şi nimic. Şi mă sun. Şi degeaba. Mă învârteam în jurul bisericii (de parcă eram - Doamne iartă-mă! - la slujba de Înviere) în speranţa că aud telefonul. Degeaba. Am intrat în biserică. Degeaba....

Ies din biserică, sun iar... Degeaba... De câteva ori degeaba...

Într-un exerciţiu de imaginaţie parcă aş fi vrut să râd atunci cu mintea de acum! Cred că înţeleg de ce se închinase omul la boxă! Închipuiţi-vă un om în curtea bisericii ca într-un loc căruia nu pare să-i aparţină şi umblând el, aşa, printre enoriaşi, unde nu se face că pe o bancă era un telefon singur-cuc. Şi cum trece omul, unde nu i se lipeşte telefonul de mână ca un orfan tânjind la adopţie. (Da, subiectul copiilor orfani este unul extrem de delicat şi de multe ori extrem de trist, dar acceptaţi că aşa mi-a venit comparaţia şi sincer fiind, am lăsat-o aşa).

Deci când te plimbi aşa, prin curtea bisericii şi trăieşti pe pielea ta miracolul de a fi tu însuţi ales ca stăpân de un telefon rămas de izbelişte (mai ales când cel mai probabil tu te fereai de a fi observat), nu e de mirare că te închini până şi la boxă.

Cel mai probabil, nevenindu-i să credă miracolul ce i se întâmplase, omul o fi prins de el, de miracol, strâns şi l-a îndesat în buzunar, plecând repede din spaţiul sacru ca nu cumva să fie doar un vis şi să se trezească apoi dezamăgit. E de înţeles sărmanul om...

Revenind, sun acasă să anunţ să anunţe furnizorul de telefonie să blocheze terminalul apoi sun la 112 să anunţ miracolul: adică nu îmi închipuiam miracolul că acum aveam un telefon si imediat nu-l mai aveam.

După discuţia la 112 se apropie de mine un tânăr foarte amabil: “cred că ar trebui acum să faceţi şi plângere şi apoi să urmăriţi prin amaneturi sau pe site-uri de vânzare”.... Bine intenţionat omul şi de treabă...

Apare poliţistul şi îi spun despre ce e vorba şi lângă noi apare din nou tânărul amabil adresându-i-se agentului: “cred că am o informaţie care vă poate ajuta. Domnul care cred că e posibil să fi luat telefonul, eu nu l-am mai văzut pe aici. Eu vin destul de des la biserică şi în general cunosc feţele celor care frecventează biserica, iar pe acel tânăr nu l-am recunoscut ca fiind unul dintre cei care vin frecvent aici la biserică. De aceea bănuiesc că poate fi vorba despre el. Era un tânăr îmbrăcat cu o haină de piele şi l-am văzut când a intrat în curtea bisericii şi a salutat-o pe doamna aceea” şi îi arată agentului o femeie mai mică de statură, cu ochelari şi cu părul negru prins în coadă.

Agentul cheamă doamna care recunoaşte că s-a salutat cu cineva, îi spune agentului cine e acel cineva (nume şi prenume), agentul o pune să îl sune, doamna sună, suspectul nu raspunde etc etc...

După câteva momente de interacţiune cu doamna, agentul mă asigură că va întocmi un raport dar că trebuie şi eu să merg cât mai repede la “municipală” să depun o plângere şi să dau o declaraţie care să fie înregistrată oficial, după care mi-a cerut un număr de contact să mă anunţe în caz de la o adică...

Am decis că pentru moment să pun filmările în cui şi merg să îl iau pe partenerul de proiect: “hai repede că trebuie să ajung la poliţie la «municipală» să depun plângere şi declaraţie de persoană vătămată”.

“Municipala” e în zona Coposu, apropiere de Calea Baciului. Din Mănăştur, hop peste Tăietura Turcului să ajungem la “municipală”. Un suc la jumate, un pachet de sticks-uri şi un baton de ciocolată n-au fost suficiente produse de consumat până am intrat la plângeri şi declaraţii.

Că timpul vostru e preţios , în timpul declaraţiei sunt sunat de acasă - mai complicat să intrăm aici în detalii - cum că sunase poliţia acasă (pe nr de contact pe care îl lăsasem - al soţiei) cum că suspectul ar fi fost contactat de poliţie şi invitat să se prezinte cu tot cu telefon, dar că nu ar fi ajuns în timpul în care trebuia să ajungă.... OK... Măcar fusesem informat...

Şi continuăm cu declaraţiile...

Când, într-un final, ajungem la listare şi semnare, din nou telefon de acasă: “a sunat din nou poliţia să mergi repede la secţia 4 în Mănăştur că vine cineva care - zice-se - ar fi găsit telefonul pe bancă la biserică”...

Pentru că această ultimă parte a conversaţiei fusese pe speaker, după terminarea convorbirii mă uit la domnişoara care tocmai muncise să îmi ia declaraţia: “bun, şi acum cu declaraţia asta ce facem, o anulăm dacă aduce omul telefonul?”. “Păi până-una alta dumneavoastră mergeţi la secţia 4 în Mănăştur şi vedeţi dacă într-adevăr e vorba de telefonul dvs. Şi dacă da, cel mai probabil declaraţia se va anula”.

Hop din nou peste Tăietura Turcului - de fapt, la întoarcere am mers prin altă parte - şi ajungem la secţia 4 unde am mai avut de aşteptat preţ de câţeva ţigări pentru că nu ajunsese “binefăcătorul”.

Şi apare lipa-lipa omul, se apropie, îşi desface borseta şi scoate telefonul pe care mi-l întinde: “mă scuzaţi, eu l-am găsit pe bancă” “serios?” “da... îmi cer scuze, uitaţi, aici e telefonul” “hai să vedem (era închis, il deschid, porneşte, introduc codul de securitate şi e totul ok)”. Văzându-mă că am pornit telefonul, omul de bine mă informează “dar nu are cartelă că am scos-o şi am aruncat-o” “oricum telefonul a fost anunţat ca dispărut şi a fost blocat, aşa că nici nu mai contează cartela” “păi numa’ v-am zis, no, îmi cer scuze” “de ce îţi tot ceri scuze atâta pentru că, uite, ai făcut o fapta bună, ai găsit un telefon şi l-ai adus la poliţie, scuze îţi ceri când faci o faptă rea, de ce îţi ceri scuze, daca ai făcut o faptă bună?”... Deci, ce să zic.. prost tot eu! Habar n-aveam că ironia murise şi eu nici măcar la înmormântare nu fiusesem... Deh, un ignorant ce mi-s... Şi astea cu toate că poliţistul care era de faţă dădea semne aproape clare că-l cam umflă râsul direct prin mască asistând la dialogul nostru...

Acuma, sincer fiind, parcă îmi era peste mână să adresez (mai mult, chiar de faţă cu poliţistul care era de serviciu la, gen, permanenţă, că altfel nu ştiu cum să-i zic) întrebări gen: “Dacă tot ai găsit un telefon pe bancă în curtea bisericii de ce i-ai scos cartela şi i-ai aruncat-o?” sau “Dacă tot ai «găsit» un telefon pe care, iată, l-ai adus singur-singurel taman la poliţie să îl înmânezi proprietarului de ce nu ai răspuns când am sunat imediat de, poate chiar 7-10 ori?” ori “Chiar mai mult, de ce ai oprit/închis telefonul ca, eventual, să nu mai sune şi nici să nu mai fie conectat la net pentru a putea fi localizat chiar băbeşte pe un google de exemplu?”. Dar, na, cine eram eu să pun astfel de întrebări chiar de faţă cu poliţistul taman binefăcătorului care îmi adusese telefonul.

Pe de altă parte, nu am intrat în detalii privind însuşirea bunului găsit, omul declarase cu mâna pe inimă că găsise telefonul pe bancă (chiar dacă plecase cu el probabil mâncând pământul) şi am rămas, cel puţin în sinea mea, cu speranţa că - un magnet de revelaţii şi miracole fiind - omul măcar a tras o învăţătură şi şi-o fi zis în sinea lui după această experienţă: “Vai mâca-ţ-aş p... ta ce era s-o îmbulinez da’ uite că am dat-o cotită că am găsit telefonu' şi fra’eru’ nu s-a prins, că d-aia e fra’er, de-am scăpat ca prin urechile acului... Deci vez’ dacă am fost azi la biserică că m-o ajutat dumnezo, mânca-ţ-aş...”... Deci cred că tot io fraier şi la faza asta...

În fine, long story short, ne-am întors la biserică încercând să recuperăm din ziua de muncă deja compromisă. Şi ceva am recuperat...

Dar venind aşa, agale, către casă mă gândeam pe maşină: ”băi, deci ia stai... eu am lăsat telefonul pe înregistrare audio... după câteva secunde chiar dacă ecranul se închide, telefonul pare închis dar înregistrarea tot merge... Abia aştept să ajung acasă să văd ce a o fi înregistrat telefonul - aşa, de capul lui - cel puţin până când «găsitorul» l-a oprit...”.

Din nou: zis şi făcut!

Descarc înregistrarea din telefon şi o ascult. Şi am zis să o împărtăşesc cu voi dintr-un motiv cât se poate de simplu: sindromul Neghiniţă (nu cred că există sindromul ăsta, dar l-am inventat pe moment de dragul argumentaţiei)... adică cine nu şi-ar fi dorit să fie în preajma cuiva şi să-l audă ce spune  (sau gândeşte) fără ca acel cineva să aibă habar că nu e singur.... Adică vă daţi seama ce tare că omul a găsit telefonuul şi dus a fost fără să aibă habar că e pornită înregistrarea audio? Nu e mişto?

În fine... iată, mai jos, tot ce a înregistrat telefonul (vă avertizez că veţi fi martori audio la miracolul volatilizări telefonului de pe banca din curtea bisericii):

P.S. Promit că dacă preotul are amabilitatea să îmi pună la dispoziţie imagini de pe camerele de supraveghere veţi fi primii care veţi afla :)

BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS