(Text care a obţinut Premiul I - secţiunea liceu - la ediţia a XVI-a a concursului naţional de eseuri organizat de Biblioteca “Teodor Murăşanu” Turda în parteneriat cu Şcoala Gimnazială “Teodor Murăşanu”)
Într-o zi de miercuri eram atât de fericită pentru că merg acasă, pentru că scap de fetele din internat, pentru că nu o să mai mănânc mâncarea aceea fără pic de gust facută de către bucătăreasa internatului, eram fericită că scap de orașul care pe atunci mi se părea trist și abătut. “Corona”- auzeam peste tot, inclusiv pe Tik Tok, aplicația pandemiei, aplicația care ne-a fost scăpare din boală și singurătate. A trecut o săptămână din pandemie, am ieșit cu prietenii, mâncam mâncarea bună făcută de către mama, eram atât de recunoscătoare că am plecat din acel mediu bolnăvicios. După două săptămâni nu mai puteam să ies cu prietenii, iar mama nu mai avea ce feluri de mâncare să îmi pregătească. Am început să scriu într-un carnețel galben despre cum populația scade, despre cum părinții ne sunt tot mai îngrijorați, despre cum ne vedem bunicii zbătându-se pentru încă câteva clipe de viață. Am scris și despre școala online chiar dacă nu știam ce este mai exact, știam doar că este ciudată, plictisitoare și pustie, din păcate așa a rămas și după un an de pandemie în care ne-am chinuit să nu adormim. După o lună, mama încerca să ma scoată din casă, încerca să mă scoată la o gură de aer, doar atât putea face pentru mine. Începusem să mă izolez de toți, începusem să mă urăsc și mai tare, începusem să mă pierd pe mine.
„-Cum ți-a fost în pandemie?”
“-Timp pierdut, somn prea mult, cărți prăfuite și muzică.”
Îmi amintesc că acum un an stăteam pe o bancă improvizată din niște bolțari și două scânduri cu mama, vorbeam despre dor de oraș și despre cum oameni nevinovați și inconștienți mor. A trecut un an, stau pe aceeași bancă cu mama și vorbim despre schimbarea care încetează să mai apară.
În prezent bătrânii satului îmi spun despre sfârșit și despre cum încet, încet plecăm cu toții într-un loc mai bun. Eu pot doar să zâmbesc și să dau din cap, chiar dacă mintea îmi spune că eu mai am nevoie de puțin timp, măcar să văd cum este să trăieși și să iubești.
Eu am intat în pandemie ca printr-un portal puțin magic și tare obositor, când am ieșit din portal, m-am uitat în oglindă..aveam părul desfăcut, purtam Mom jeans, aveam un aparat foto în mănă și un zâmbet drăguț. Am decis că sunt gata să pozez toate zâmbetele oamenilor din viața mea, am decis să pozez toate momentele care mi-au mai rămas.
Covid sau “boala aia rea” ne-a arătat cât de repede putem să pierdem tot ce am clădit fix în cel mai neașteptat moment și mod. Boala aia rea ne-a arătat că niciodată nu avem destul timp.
Pandemie, școală online, într-un sat, Viișoara, Viișoara cu multe dealuri și multe biserici, oameni puțini și vechi. Nu am mai ieșit de aici, un dor de busul 43, de stație și de Liceul Șincai mă arde tot mai tare.
„-Diana, ce s-a întâmplat cu tine?”
S-a întâmplat timp, timpul le schimbă pe toate, nu?
Un viitor Organizator de evenimente se plimbă prin sat cu un aparat în mână, toate privirile sunt asupra mea, zic ”Bună ziua!” și trec mai departe. M-am pierdut printre poze, copaci și editat.
“-Hai fă-mi o poză tu”
„-Hai că îți fac...”
„-Să o trimiți după!”
* Poză ștearsă..*
Am ratat teme, am ascultat Lil Peep, nu am mai scris poezii și am visaaat mult la scăparea dintre dealuri.
Diana Drăghiță
clasa a X-a A Liceul Tehnologic ”Gh Șincai” Tg Mureș
