(Text care a obţinut Premiul II - secţiunea liceu - la ediţia a XVI-a a concursului naţional de eseuri organizat de Biblioteca “Teodor Murăşanu” Turda în parteneriat cu Şcoala Gimnazială “Teodor Murăşanu”)
Peste rama maronie a geamului larg deschis, flutură perdeaua albă, împânzită de flori de dantelă. Printre ochiurile materialului se zărește o pădure de verdeață închisă între coastele munților luminați de soare. În îndepărtarea lor toate se îmbină, încheagă o paletă de culori pudrate de mici pâlcuri de brazi, mesteceni. Printre văile piezișe, se încurcă razele de soare, venind tip-til spre a se lumina în florile de primăvară. Sub perdeaua vălurită de vânt, pe patul uitat așternut e răcoare, n-a mai fost nimeni aici să facă focul de când cu pandemia. Îmi ridic picioarele de pe podea și le sprijin de rama patului, încercând să nu calc așternuturile. Îmi așez mâinile în jurul genunchilor, rezemându-mi capul pe ei. Mă uit în depărtarea cerului și un scurt tremur mă zdruncină din cap până în picioare. Îmi amintesc că acum doi ani, încercam să ating infinitul, să pun mâna pe capătul universului și să-l închid într-un cufăr numit „certitudine”. Voiam să am totul sub control, să cunosc tot ceea ce mă înconjoară și nimic legat de ceea ce trăiește în interiorul meu. Eram aproape de fiecare om ce gravita în apropierea mea, dar îl puteam atinge doar cu o umbra sufletului meu, căci acesta se perinda pierdut în existența mea, speriat să iasă la suprafață. Era îngrozit de ignoranța și platitudinea care mă înconjurau. Îngreunați de gândurile piezișe și de soarele ce trece printre ochiurile de dantelă ale perdelei, ochii mi se închid, călătorind printre amintiri.
Palmele îmi scârțâie din cauza transpirației, încerc să le frec între ele pentru a-mi alunga mâncărimea cauzată de dezinfectant, dar tot ce reușesc să fac e să frec cauciucul mănușilor. Continui să mă gândesc la mâncărimea din palmă și tot ce reușesc să fac e să activez o alta pe față. Îmi ridic mâna spre obraz, dar îmi amintesc de masca și viziera pe care le port. Tot ce pot să fac e să las mâna înapoi în jos și să strâmb din nas. Simt cum fața mi se încălzește, iar fruntea îmi transpiră, aerul ajunge tot mai greu la mine din cauza căldurii înăbușitoare. Trag aer în piept și expir zgomotos. Am obosit să-mi târâi halatul și combinezonul pe holurile spitalului. În timp ce unii dinafară m-ar considera un înger al bolnavilor, eu mă simt mai mult ca o fantomă ce cutreieră printre sufletele adormite sub măștile de oxigen. Clipele în care le verific semnele vitale parcă durează o eternitate, ochii îmi fug cu groază către fiecare monitor indiferent de câte secunde au trecut de la ultima verificare. Am auzit de la colegii mei de prea mulți pacienți care au clacat într-un timp prea scurt ca să reușească să îi mai ajute cu ceva. Încă verific saturația în oxigen a unuia când aud pași alarmați de hol. Unul dintre doctori și două asistente fug cu greutate pe culoar spre unul dintre saloanele din zona de urgență. Aud scârțâitul pe care pașii lor îl fac pe podeaua dezinfectată. Părul de pe mâini mi se ridică, odată cu el trecându-mă un fior din tălpi și până în vârful degetelor prinse în mănușă. Închid strâns ochii și expir tot aerul pe care l-am ținut în mine. Nu e niciodată un moment bun să-ți arăți teama și disperarea lângă pacienți. Indiferent de ceea ce au apucat sau nu să vadă de-a lungul vieții, știu că niște oameni îmbrăcați în halat și combinezon fugind pe holurile unui spital nu este un semn bun. Îți poți imagina? Să stai pe mijlocul unui pat de spital, încercând să îți menții o oarecare stare de liniște, deși știi că virusul se plimbă printre celulele tale și se gândește pe care să o mai atace. Să stai așa și să vezi doctorii alergând prin fața salonului tău. Totul începe să se rupă în tine, să te gândești dacă la un moment dat vor fugi și spre salvarea ta, dacă vei mai avea vreo șansă. Scutur rapid din cap în timp ce mă grăbesc să ies din salon. Încerc să-mi alung gândurile, dar din capătul coridorului aud o gălăgie aprinsă. Strâng puternic din ochi pentru câteva secunde, iar când îi deschid mă trezesc înapoi în lumina soarelui. Încerc să-mi afund capul și mai tare între genunchi, încerc să mă fac mică, să uit că după acel moment a trebuit să merg la baie și să plâng sprijinită de unul dintre pereții toaletei. Îmi strâng și mai tare brațele încolăcite și scap un hohot de plâns. Nu pot să-mi mai reamintesc.
Mădălina Vovea
clasa a XII-a B Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Turda
