Ieri, 23 ianuarie, am postat pe AgoraMedia.ro un articol referitor la cea mai recentă reuşită a tânărului artist plastic turdean Theodor Romilă: selecţia, ca finalist, în concursul de talie internaţională ModPortrait.
În urma reacţiilor din mediul online, se pare că unhj paragraf din respectivul articol a atras atenţia în mod deosebit şi a generat oarecare controverse, respectiv a fost cumva dezavuat de unii comentatori.
Iată paragraful despre care facem vorbire:
“Noi, ca turdeni, ne putem bucura că e turdean, dar nu putem fi mândri cu el, pentru că lupta, eforturile, munca şi sacrificiile sunt doar ale lui, nu ale noastre. Noi putem doar privi de pe margine, ne putem bucura şi, eventual, putem învăţa că adevărata cale spre succes o reprezintă munca şi seriozitatea, dar meritele sunt ale lui, nu ale noastre. Deci el trebuie să fie mândru - şi eventual părinţii lui - nicidecum noi, publicul «din tribune», pentru că noi nu am avut niciun aport la reuşitele lui”.
Cel mai mult a atras atenţia ideea că noi, ca turdeni (sau nu numai), nu putem fi mândri cu Theodor Romilă, idee - cum spuneam - dezavuată şi combătută decisiv în mediul online.
Deci hai să vedem!
Mândria poate fi, pe de-o parte, un sentiment de laudă, de fală, de demnitate de încredere în calităţile proprii, de satisfacţie sau mulţumire, iar pe de altă parte, mândria poate fi interpretată ca îngâmfare, orgoliu, trufie sau încredere exagerata în forţele proprii. Dar să nu ne referim la exagerări!
Am spus-o, o spun şi o voi spune în continuare: în fiecare moment al vieţii fiecare individ e rezultatul sumei deciziilor sale până în acel moment, a tuturor reuşitelor şi nereuşitelor, a tuturor realizărilor şi nerealizărilor ş.a.m.d. E tot ceea ce putea fi el mai bun până în acel moment în baza tuturor alegerilor făcute până în acel moment.
Pe scurt, fiecare indivd e o unicitate rezultantă intrinsecă a propriului sine.
De aceea am spus că noi, ceilalţi, desigur, ne putem bucura (sau nu) pentru Theo (sau pentru oricine altcineva, dar în cazul de faţă subiectul era Theo) şi realizările lui, îl putem felicita (sau nu), îl putem încuraja (sau nu), îi putem fi (sau nu) aproape. Dar nu ne putem mândri noi cu el, pentru că el e el, iar noi suntem noi, indivizi total diferiţi unii de ceilalţi.
Individul A nu se poate mândri cu realizările şi statutul individului B, pentru că sunt indivizi diferiţi şi fiecare se poate mândri cu propriile realizări, nu cu realizările altora. Nimeni nu se poate mândri cu strălucirea altuia, nimeni nu poate zbura cu aripile altuia, pentru că niciunele - strălucirea ori aripile - nu îi aparţin.
Fiecare suntem ceea ce puteam fi şi ne putem (sau nu) mândri doar cu ceea ce suntem noi fiecare în parte, nu ne putem mândri cu ce sunt sau ceea ce au făcut alţii, indiferent cine sunt ei.
E ca şi flotarea logică de tipul sunt mândru că sunt român. Cum adică? Faptul că eşti român e un dat existenţial la care nu ţi-ai adus nicio contribuţie or, ca individ, nu te poţi mândri cu ceva ce nu ai facut, decât cu ceva ce ai făcut.
Spre exemplu cineva care comenta îşi argumenta cele susţinute cu o paradigmă de genul: “Adică nu pot să mă mândresc cu Al. I. Cuza pentru că nu am trait pe veremea lui?”. Exact: nu! Pentru că Al. I Cuza e Al. I. Cuza şi dumneata eşti dumneata. Şi dacă ai fi trăit contemporan cu el tot nu te-ai fi putut mândri cu el şi acţiunile lui, pentru că el şi acţiunile lui sunt ale sale, nu ale dumitale.
Eu pot să mă mândresc că Ţiriac e bogat sau să mă mândresc cu banii lui? Evident, nu! Faptul că el e bogat, are bani e rezultanta deciziilor şi alegerilor lui, la care eu, care “mă mândresc” cu el, nu am avut nicio contribuţie.
Fiecare dintre noi putem fi mândri (ne putem făli, lăuda) cu realizările proprii, nu cu ale altora, pentru că acelea nu sunt ale noastre iar noi nu suntem paraziţi: nu putem “împrumuta” din reuşitele sau statutul altora, să ne învelim cu el şi să fim mândri (să ne fălim, lăudăm) cu altcineva, cu realizările altcuiva. Nu!
Da, ştiu, sună neplăcut, “nenatural”, dar nu e decât o evidenţă, oricât ne convine asta sau nu.
Desigur, sunt oameni care se mândresc cu alţii şi reuşitele acelora, însă greşesc şi, cel mai probabil, o fac din subiectivitate şi consideră asta ceva extrem de normal (ceea ce şi e, din perspectiva şi în bula propriei lor subiectivităţi).
Iar ceea ce am susţinut în respectivul paragraf şi ce am încercat să detaliez în aceste rânduri nu e decât logică simplă, obiectivitate, care obiectivitate - ce să vezi? (vorba Marelui Dispărut) “Ghinion!” - bate subiectivitatea.
Felul în care ne reprezentăm fiecare dintre noi realitatea sau sensurile noţiunilor e una (ţine de reprezentare subiectivă) în timp ce realitatea sau sensurile noţiunilor sunt cele care sunt (aproape “scopuri în sine”, pentru cei care are relevanţă această referinţă), INDEPENDENTE de subiectivitatea sau reprezentările noastre.
Ce să faci? N-ai ce să faci! Adică ba ai ce să faci: să recunoşti că obiectivitatea bate subiectivitatea, chiar dacă nu îţi convine.
BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS
