Pornind de la o zicală ("saying") - pare-se - americănească pe care încercăm să o parafrazăm prin părţile esenţiale, lucrurile stau cam aşa: de două lucruri nu scapi - de moarte şi de ANAF.
Dacă pentru necuvântătoare (mieunătoare, în cazul ăsta) ANAF-ul nu e neapărat o problemă, moartea este. Mai ales când şi a noua viaţă e pe sfârşite...
Printre legile firii cade în picioare problema că - ce să vezi? - când e să mori, nu mori unde şi când vrei tu, ci atunci şi acolo cânt "te taie".
Însă când e să mori în centrul istoric - de renovat şi de reamenajat, am înţeles - al oraşului, pe dalele (unele dintre ele) crăpate de vremuri şi de secole care durează de cinci ani, asta nu mai e de joacă, nici măcar de joaca aia cu şfara cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei... Nu, nu...
Mai exact, în această dimineaţă (14 mai 2015), nu departe de statuia lui Avram Iancu, în plin centru istoric al oraşului turistic Turda zăcea pământul din pământ (că doar din pământ eşti şi pe dale te vei întoarce, de pe-o parte pe alta, cel mult...) al unei mâţe căreia - la naiba! - nu i-a fost dată să ajungă mai departe de atât.
Dacă aceste imagini afectează emoţional, oare despre contextul în care au fost făcute ce se poate spune?
Acuma nu ştim dacă la ora la care scriem acest epitaf leşul mai e acolo, dar ne gândim că, de exemplu, în eventuala lipsă a unui Prival - care nu mai departe de ieri se trăgea pe tomberon cum că nu se mai ocupă de curăţenia oraşului pentru că Pata Rât şi pentru că etc. - pe noi cine ne salvează de imaginea unui oraş turistic căreia îi zace-o mâţă moartă-n poartă (e, nu chiar în poartă, da' parcă suna mai bine aşa)?
Sau, hai, treacă de la noi: dacă e să n-o ridice nimeni, măcar o lumânare puteaţi să-i puneţi, măi oameni buni, că doar suntem şi noi popor creştin, ce morţii mâţii?
BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS
