Site-ul www.AgoraMedia.ro foloseşte fişiere de tip cookies pentru a opera și îmbunătăți utilizarea site-ului și funcționalitatea serviciilor oferite precum şi pentru a îmbunătăţi experienţa dvs. de navigare, ele putând include informații despre data și ora vizitei sau istoricul de navigare, în general fiind vorba de fişiere de la terţi (youtube.com, vimeo.com, trafic.ro, Google Analytics etc.). Pentru continuarea accesării site-ului www.AgoraMedia.ro, vă solicităm permisiunea de a agrea politica noastră de utilizare cookies.

13
Tue, Apr
272 New Articles

"Mestecenii calatori" de Mircea Rosa - recenzie

Agora
Typography

Autorul Mircea Roşa - Miro este un moţ plin de talent, din Poşaga noastră de pe Arieş, care s-a impus în literatura pentru copii, în poezia satirică şi acum prin proză. Este şi un artist plastic de valoare participând la numeroase expoziţii personale sau de grup şi remarcat de critică pentru reuşitele sale artistice.

Zona în care s-a născut scriitorul este plină de istorie. Poşoganii sunt bărbaţi tari ca şi piatra Apuesenilor, care-şi iubesc ţara şi nevoile şi neamul, iar dorul de aceste locuri cu bogăţii în măruntaiele pământului şi mai ales pădurea le-a fost sprijin de nădejde.Chiar dacă au fost încercaţi ca şi colonişti în Banatul cu câmpii roditoare sau ca persecutaţi politic în Câmpia Bărăganului, chemarea muntelui a fost mai puternică.
Pe aceşti oameni ai muntelui i-am cunoscut în toată sărăcia lor, dar şi în bogăţia sufletească, ca nişte caractere puternice, care trăiesc în credinţa străbună, într-un peisaj splendid şi cu o zestre folclorică de invidiat.
Cartea de faţă este zidită pe mai multe povestiri care se înlănţuiesc într-un roman şi devine, prin lectură, o frumoasă evadare pentru oameni şi locuri, care-şi onorează sorgintea.
Grafica realizată de autor este în concordanţă cu conţinutul de idei. Splendidele povestiri se desfăşoară gradual, de la acele minunate personaje, care îndrăgesc animalele, şi cărora, prin caracteristici umane, le apropie de om. Aşa devine iepuraşul Ţo-Ţo care, bine îngrijit de un copil de ţăran, devine interlocutorul acestuia şi calmează pe băieţaş, făcându-l să-l regrete când urechilă găseşte o portiţă de libertate înspre lumea sălbatică a jivinelor.
În "Zgarda lui Burcuş" descoperim o adevărată bucurie între copil şi câinele său de încredere, Burcuş, care-l apără, la colibă, împotriva lupilor şi altor jivine. Coliba este micul său adăpost pe vârf de munte, unde tânărul moţ învaţă ucenicia de a îngriji şi apăra vitele la păşunat. Acolo-i lumea lor, acolo îşi educă bărbăţia de a se autoapăra şi de a se înfrăţi cu natura sălbatică.
Pe autor îl apucă nostalgia după cosit, o meserie care se învaţă din mers, dar care astăzi începe să ne părăsească şi unde coastele pentru fânaţ sunt invadate de natura sălbatică, care devine rapace cu câmpul cu flori de munte.
Poşoganii, oameni în general tăcuţi, dar porniţi pe isprăvi când trebuie să-şi apere ţara, sunt la datorie şi apreciaţi pentru virtuţile lor atât de nemţi, cât şi de ruşi.
La căucia din sat se făcea coadă pentru că potcoave se puneau de mai multe ori atât la vite, cât şi la cai - zootehnia era sectorul care le aducea cele necesare pentru trai.
Dar potcovarul satului era şi un "vraci" care doftorea cu plante sau cu alifii de animale sălbatice şi tot acolo se făcea şi politica la zi a evenimentelor , ca şi "pământenii" lui Marin Preda.
Mircea Roşa intră pe nesimţite şi în spaţiul dureros al contemporaneităţii, unde poşoganii înfruntă cu cerbicie comunismul sovietic şi-i fac opoziţie prin sacrificii. În colibele montane se ascundeau foşti militari din armata regală, intelectuali muncitori şi mulţi ţărani de la munte care încurajau pe locuitorii hăituiţi să-i ajute pe partizani cu alimente, tăcere de mormânt şi chiar cu arme.
Fiecare fir de iarbă a ascuns toată această coabitare anticomunistă, începând mai ales cu alegerile din 1946, care au fost confiscate de puterea comunistă, această suferinţă colectivă s-a produs după ce, prin trădare, securiştii au reuşit să se infiltreze printre ţărani, iar poşăganilor li s-a pregătit un exil în Bărăgan - care nu i-a putut aclimatiza - şi "golgota" aceasta de bejenie, cu domiciliul forţat, le-a adus unora dintre exilaţi o aşa-numită democraţie simulată.
Aceşti urmaşi ai lui Iancu au fost moţi fideli, patrioţi de nădejde, şi Miro scoate în relief acest caracter moţesc care a rămas nealterat la orice nor negru, devastator pentru români.
Autorul găseşte surse şi resusrse să-şi modeleze personajele, oameni simpli ai satului, în lumea ancestrală a zânelor, zmeilor, uriaşilor, o zestre strămoşească care te îndeamnă spre meditaţie, filosofia plugarului moştenitor, care se vede, are continuitate între generaţiile următoare.
Multe personaje sunt asemănate moral şi fizic cu animalele fioroase din pădure, sau cu balaurii, o concepţie care naşte şi probleme pe măsură.componentele simple, cu iz ardelenesc, definesc comportamentul eroilor din poveste. Tot demersul este dus de greutăţile, nevoile care estompează firescul şi nefirescul.
Stilistica vorbirii în romanul lui Miro este o acumulare de înţelepcinui populare bine conturate care amuză şi dă culoare epitetului destul de plastic ornamentat. Autorul foloseşte şi ardelenisme care îi definesc expresivitatea limbii folosite, iar micul dicţionar explicativ este necesar pentru a savura sensul cuvintelor locale.
Vorbind de dorul de satul de sorginte, cred că acest sentiment trainic l-am regăsit nu pasager, ci izvorul de trăinicie pentru poşogani. Şi ca un aliat al lumii satului, pot să afirm că doinele culese de mine acum cinci decenii din Belioara sau Orăştie sunt cele mai puternice pentru definirea speciei, care au trebuit readuse în vatra folclorului.
Mircea Roşa, prin ochiul şi mintea scrutătoare, aduce în atenţie ce înseamnă îmbătrânirea satului şi durerea celor neputincioşi de vârsta a treia şi marea durere a părăsirii satului, care se grefează asupra poşoganilor, rezultând prin fuga din sat şi păstrarea, în suflet, a depărtării care îl roade şi-l îndepărtează de matca comunităţii de unde a prins puteri nebănuite. Împărtăşesc ideea că autorul îi prezintă pe bătrânii satului, bogaţi în tradiţiile care sunt perene şi neputinţa vârstei lor care se adaptează la modernismul deşănţat.
Autorul este ancorat în paralela "vechi şi nou" dar cu ocupaţia ţăranului din propria casă - adaptată şi unui atelier de arte, la umbra muntelui bătrân, ce a mai rămas şi ce-l mai poate influenţa în bine.
Acolo, în căsuţa de pe vatra pământească, vin muzele şi-l ajută la pictură, vin versurile venite de la ţărani, vine liniştea cheilor Belioarei, vine credinţa de la bisericuţa unde slujesc călugării studioşi dar şi gospodari, care au o gradină de meri, care cresc ca în Rai, iar gardul ce înconjoară clădirea ca un turn de apărare aduce în faţă fresca chipului în ulei a marelui nostru domnitor. Aici, parcă cerul este mai aproape de pământ şi liniştea sihăstriei dă o notă de respect faţă de forţa omului şi de ajutorul lui Dumnezeu.
Dar totul e trecător şi autorul ne-o spune prin titlu: "mestecenii călători" sunt cei care dau originea, stâncile abrupte aduc asprime şi truditorul umil se simte ca-ntr-o grădină de Rai.
Îndrum generaţiile tinere sau vârstnice la lectura acestui roman, ca un medicament de bucurie, şi aflarea miracolului ţărănesc.

P.S. Autorul acestor rânduri crede că dumnezeu a trimis la Poşaga un curcubeu din care fraţii Mircea şi Gheorghe Roşa s-au înfruptat în peisaje minunate, trimiţându-le şi zestrea tradiţiilor din trecut, pe care le folosesc în scrierile lor.  

BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS