Dăscăliţa

Bun, acuma că am stabilit că nu avem nimic cu Octavian Goga - cum "Care Octavian Goga?"? (vedeţi, bine spuneam că ne referim la cei mai răsăriţi, iar dacă sunt unii care se întreabă cine e Octavian Goga, acest text este cu atât mai motivat) - să purcedem la trebile noastre!

Nu mai departe de săptămâna trecută cafeneaua culturală La Papion din Turda găzduia o întâlnire a cărei principală temă era educaţia.

Întâlnirea - vrând-nevrând - a adus în faţa opiniei publice cifre care pot părea îngrijorătoare precum:

- potrivit datelor celui mai recent recensământ în România sunt 245.000 de analfabeţi (populaţie cu vârsta de 10 ani şi peste)
- la simularea examenului de bacalaureat din acest an 40% dintre elevi nu dobândesc cunoştinţe de limba română care să le permită trecerea examenului iar jumătate din cei care au susţinut simularea au picat la disciplina matematică
- 14,40% dintre români au studii superioare în condiţiile în care din 2002 şi până la cel mai recent recensământ numărul de români cu studii superioare s-a dublat
- 44,20% dintre români au un nivel scăzut de educaţie

Nu mai continuăm cu cifrele deoarece, probabil, le-aţi citit deja.

În aceeaşi întâlnire s-a discutat atât despre sistemul de învăţământ şi lipsurile lui, cât şi despre lipsa de implicare a familiei în educaţia propriilor copii.

Ei, bine, aici e problema!

În cele ce urmează vă propunem un exerciţiu. Adică un text. Dar şi un exerciţiu!
Încercaţi să vă imaginaţi că şi dascălii sunt oameni, prinşi ca între ciocan şi nicovală între sistemul în care sunt integraţi şi familiile copiilor pe care îi educă. Încercaţi să vă imaginaţi că ar putea fi, metaforic, nişte mingi de ping-pong între cele două laturi. Da, da, e vorba de acei dascăli în legătură cu care pe la finele lui 2008 Băsescu mai că-şi scotea ochii cu pesedeul că nu ştiau care au promis mai repede majorarea cu 50% a salariilor dascălilor, pentru ca apoi Băsescu să spună că nu sunt bani - ba chiar, după unii, să recunoască, de fapt, că ştia că nu sunt bani încă la momentul promisiunii.

Dar astea sunt deja "fumate"...

Dincolo de cazurile regretabile de dascăli care chiar nu au ce căuta în sistemul de învăţământ (şi cazuri au apărut destule în presă), noi vă propunem să vedeţi puţin lumea şi prin ochii unui dascăl. Un dascăl modest, dar căruia i-a ajuns cuţitul la os.

Textul pe care vi-l propunem este unul care circula pe internet cu 4 ani în urmă, cam aşa, este un text al cărui autor nu-l cunoaştem, un text ale cărui resorturi de apariţie nu le cunoaştem (dar le putem intui), un text care - cel mai grav - poate da de înţeles că cel puţin din anul 2011 (când l-am primit noi prin e-mail gen "forwarded message") - dacă nu chiar din ilustratul 1998 - lucrurile nu s-au schimbat deloc.

Deşi unora vi se poate părea dur, noi vă invităm să îl citiţi până la capăt şi poate că, privind lumea prin ochii unui astfel de dascăl precum autorul textului, s-ar putea să vă schimbaţi optica.

Lectură plăcută!

D'ale şcoalei: de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale

Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu' da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului?

No, să-ţ' zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.

1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.

Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o).

M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri" dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.

M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate.

Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.

Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale.

M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.)

M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.

Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea. Şi câte şi mai câte ar fi de adăugat, dacă mă uit înapoi, prin cei aproape 40 de ani de "dascalie" din asta...! Dar cine vede, când e vorba de "profi", mai departe de... "4, maximuim 6 ore/zi, 2 luni de vacanţă numai vara, flori de 1 şi 8 martie..."? D'aia zic, ce-o mai avea, natziunea (care şi-asa, e... deşteaptă, cum o-ndemna Nenea Iancu) nevoie de profi, doar s-a inventat Internetu', nuuuuuuuu???!!