Teroarea

Şi odată cu trecerea timpului, la nivel mondial chiar, pare să se fi "încetăţenit" inclusiv termenul de "terorist", un termen care a devenit "familiar", cu care oamenii se "obişnuiesc", un termen care nu mai este un "accident" în vocabularul de uz curent.

Reprezentaţi în mod juvenil ca fiind nişte oameni cu arme - de cele mai multe ori asociaţi cu aparţinătorii la o anumită religie - teroriştii par să fie din ce în ce mai prezenţi iar această prezenţă a lor - directă, dar mai ales indirectă - este cea care ar trebui să dea de gândit.

Evenimentul care a îndoliat, în urmă cu mai bine de o săptămână, România încă arde în minţile fiecăruia care are un dram de umanitate, dram care se doreşte un vulcan a cărui lavă să împietrească pentru veşnicie în lada .......... (aici completaţi fiecare pe linia punctată) mai degrabă o clasă politică decât un sistem politic pentru care conduşii şi-au pierdut apetenţa.

În forma ei actuală, clasa politică românească pare să-şi fi cunoscut limitele. Acceptă sau nu politicienii acest fapt? Acceptă sau nu populaţia acest fapt? Este sau nu adevărat acest fapt?

Unda de şoc produsă de evenimentul de la clubul Colectiv în mentalul colectiv continuă să se propage şi să aducă la lumina zilei poziţii, concepţii şi mentalităţi.

În stradă poporul cere plecarea politicienilor şi "resetarea clasei politice". În mediul online lumea se exprimă - mai raţional sau mai pasional - fiecare în limita cunoştinţelor pe care le are despre lumea în care trăieşte. Ba unii chiar se exprimă şi în baza cunoştinţelor pe care doar cred că le au.

La această oră nu este un fapt necunoscut că una dintre ipotezele lansate la nivelul opiniei publice în legătură cu evenimentul din clubul bucureştean este cea potrivit căreia incendiul a fost provocat. Pornind de la unul din mesajele despre care se spune că ar fi fost găsit în telefonul unuia dintre patronii clubului şi ajungându-se până la a explica teorii privind modul de propagare a focului în anumite medii sau la suprafaţa anumitor substanţe, teoria unui incendiu provocat intenţionat cutremură, la rândul său, orice minte normală.

Cel mai jalnic pentru noi ca ţară este că un astfel de eveniment nefericit dă aripi unor politicieni să pună mâna pe putere. Când lumea striga în stradă împotriva guvernului, deja se şi auzea în aer bâzâitul celor care începeau să amuşine ca muştele la rahat (rahatul e dulce, nu?), al celor care îşi doreau să îşi monteze la conducere "guvernul meu". Jalnic şi bolnav de-a dreptul!

Lumea striga în stradă şi politicienii - avizi de putere şi scuipându-şi în sân la gândul că ce bine că se întâmplă - aruncau spre mulţimea flămândă ciolanul pe care nu mai rămăsese nicio fărâmă de carne măcar: alegeri anticipate.

Şocul pentru flămânzii din politică a fost mai bine resimţit când cei din stradă strigau "Vrem dreptate, nu anticipate"... Deşi nu recunosc şi în faţa camerelor de luat vederi se ţin băţoşi, politicienii s-au cutremurat puţin când şi-au dat seama că planurile lor de putere nu "coincid" cu visatele efecte ale mişcărilor sociale. Din nou s-au repliat şi stau în expectativă în speranţa că ce n-au reuşit ei, ca politicieni, reuşesc, eventual, serviciile pentru ei, pentru politicieni. Există acest curent lansat la nivelul opiniei publice...

Teoriile conspiraţioniste bat din aripile lor mari peste o naţiune care este în aşteptare...

În nişte vremuri cu tentă de tulburare trebuie să existe, totuşi, nişte stâlpi ai raţionalităţii, nişte elemente de statornicie pe care să nu le ia valul modificărilor. Cu alte cuvinte, dacă mulţimea protestatară vrea să o pună preşedinte pe Alina Plugaru, asta înseamnă că întreaga clasă politică trebuie să ia poziţia de drepţi să spună "Am înţeles, mulţime!" şi să se execute întocmai şi la timp?

Desigur, asta nu înseamnă că mulţimea este incompetentă în a-şi manifesta cererile, ori că aceste cereri sunt total nelegitime, dar nici nu înseamnă că este recomandabil ca la un asemenea nivel (conducerea unei ţări, de exemplu) să se producă modificări peste noapte într-o manieră în întregime şi în exclusivitate dictată de mulţimea nemulţumită.

Chiar aşa, oare câtă lume doreşte să fie anarhie? Sau câtă lume doreşte să fie dictatură? Dacă acest sitem nu e bun, dacă dictatura nu e bună, înseamnă că ne aşteaptă anarhia... cel puţin pentru moment...

La fel cum se spune că nu poţi tăia un copac fără a planta altul în loc, nu poţi distruge ceva fără să construieşti ceva în loc sau nu poţi pur şi simplu nega o opinie fără să vii cu argumente, nici nu poţi da jos un guvern - numai aşa, că te-ai îngurguţat - fără să pui altceva în loc (pentru că tu, "stradă", nu-i vrei nici pe unii, nici pe alţii, dar pe cei care erau i-ai dat jos).

Spuneam (scriam) şi săptămâna trecută: nerespectarea legilor, a regulilor, a regulamentelor nu duce la ceva bun.

Chiar mai mult, în ultimele zile se propaga ideea scăderii numărului de protestatari. Să fie un lucru firesc, să fie o lehamite, să fie conştientizarea unei inutilităţi a protestului în sine? Oare să renunţe protestatarii pentru că realizează că unele lucruri nu se pot schimba chiar peste noapte sau că e loc şi de un pic de birocraţie (plus modificarea unor legi) pentru a se întâmpla ce vor ei, legi care ar trebui modificate tocmai de către Parlamentul pe care protestatarii îl vor dat jos?

Complicate sunt căile bănuielilor...

Însă nu de neobservat este nici ideea potrivit căreia dispersarea protestatarilor, dezumflarea protestelor, ar fi opera unor servicii şi printre protestatari ar fi suficienţi manipulatori care să deturneze rostul protestelor. Adică de ce unii politicieni stau liniştiţi, la ascunzătoare, în speranţa că... ceva...?

Pornind de la incendiul provocat intenţionat şi terminând cu manipularea protestatarilor, teoriile conspiraţioniste plutesc în aer. Una dintre cele mai interesante este implicarea serviciilor străine în poveste nuanţa fiind, cel puţin în primă fază, una politică doar la suprafaţă, dar vizând elemente mai profunde. Adică înlăturarea (de la putere şi chiar scoaterea din mentalul colectiv) sistemului social-democrat şi implementarea unuia mai degrabă liberal, poate mai deschis către un gaz de şist, către o exploatarea minieră, către un wolfram sau alte metale rare... Este una din variantele vehiculate...

Spre exemplu, tot în mediul online apăreau întrebări gen "Pe cine deranjează stabilitatea socio-economică a României?", "Pe cine deranjează achitarea împrumutului la FMI şi refuzul unui nou acord?", "Pe cine deranjează dacă la proteste aduci pancarte cu «Jos Iohannis» şi jandarmii te chestionează mai amănunţit dacă ai o astfel de pancartă?", "Pe cine deranjează că demisionatul Ponta (forţat de mulţime să demisioneze) s-a opus ordinelor Angelăi Merkel şi a zis că şi România închide graniţele dacă aşa fac Germania şi Austria?" şi multe altele.

Aşa, ca de final, haideţi să nu ocolim un fragment de declaraţie a medicului Ioan Lascăr "Pacienţii au arsuri pe suprafeţe diferite. Arsura chimică, automat otrăvurile, au intrat prin căile aeriene, s-au absorbit şi practic au intrat în sânge. Au produs ce au produs şi se simte la nivelul plăgilor. Plăgile au o textură şi o culoare cu totul particulare. Personal, n-am mai văzut niciodată o culoare de plagă de arsură de această nuanţă, adică este ceva între cenuşiu, roşu, negru, de nepovestit. Sângele a ajuns într-o anumită compoziţie şi a produs anumite transformări acolo." Şi asta în contextul în care în presă a apărut că în căile respiratorii ale unora dintre victime s-ar fi găsit urme de gaz cianhidric (un gaz care s-ar regăsi pe lista armelor chimice).

Apropo, despre un titlu gen "Adolescenţi care nu au avut nimic după incendiu vin acum cu complicaţii pulmonare" ce ziceţi?

Când un terorist se autodetonează într-un loc public începi să te temi să mai fii în locuri aglomerate. Când auzi că poţi arde de viu într-un club şi mai şi circulă informaţii că există posibilitatea să fie vorba de un caz intenţionat, începi să te gândeşti de două ori înainte de a intra într-un spaţiu închis. Când simţi că e periculos să ieşi din casă, când eşti adus în situaţia să te uiţi peste umăr, asta înseamnă teroare. Şi tot teroare este şi când îţi dai seama că eşti un pion dispensabil pe o tablă de şah care nu e a a ta deşi tu ştii că te-ai născut pe ea, aşadar tot teroare este când îţi dai seama că eşti o cifră, o victimă colaterală, cel mai mult poţi fi un nume pe o listă.

Realitate, sau zvonuri? Conducători sau conduşi? Teroare sau stare de bine? Adevăr sau minciună?

Probabil inclusiv incapacitatea de a distinge între realitate sau zvonuri, între adevăr sau minciună este cea care poate da naştere la teroare. Noi unde ne regăsim pe toată această hartă ale cărei coordonate sunt trasate între siguranţă şi nesiguranţă?