Halucinaţia

Oare să fi avut Horia Muntenuş dreptate? Trăim într-o lume halucinantă? Trăim o halucinaţie permanentă?

Am mai spus-o nu odată - acuma că am spus-o noi e una, e o picătură într-un ocean, dar au spus-o şi alţii, din diverse domenii de activitate, cu mult înaintea noastră - omul este o fiinţă socială, el poate trăi cu preponderenţă în comunitate, omul este "predispus" la comunicare, la - daaah! - socializare, motiv pentru care izolarea de un mediu social este considerată una din pedepsele destul de aspre care îi poate fi aplicată socialului individ uman.

În societate omul vorbeşte, comunică, râde, plânge, trăieşte. La fel cum în societate se îmbată, îşi bate nevasta, dă în cap unui părinte sau unui vecin ori violează o copilă lipsită de apărare. Deci omul este fiinţă socială - nu? - pentru că ceea ce face, bun sau rău, preferă să facă în societate, printre alţi semeni ai lui, asupra altor semeni ai lui.

Ideea e că, până la urmă, există acel bun simţ, acel common sense, acea tentă de civilizaţie care statuează modele comportamentale între anumite coordonate ale căror depăşiri sau încălcări sunt pedepsite de un sistem legislativ pe care - ce să vezi? - l-au făcut tot oamenii.

Acuma se mai pune o întrebare: "Cine sunt mai deştepţi: cei care au făcut sistemul legislativ, sau cei care îl încalcă?". Evident, pentru oricare din cele două variante de răspuns s-ar opta, întrebarea imediat următoare ar fi "De ce?", ceea ce înseamnă că argumentaţia este de dorit de cele mai multe ori când se prezintă o opţiune.

Cel mai probabil, cei mai mulţi aţi fi tentaţi să spuneţi că cei care au făcut sistemul legislativ sunt mai deştepţi decât cei care-l încalcă argumentaţia primă fiind că organizarea socială presupune ordine, iar ordinea trebuie prinsă, statuată într-un sistem de reguli a căror încălcare înseamnă dezorganizare, înseamnă anarhie şi, implicit, vine în contradicţie cu acea caracteristică fundamentală a fiinţei umane: socializarea.

Cu alte cuvinte, regulile şi existenţa lor nu înseamnă altceva decât firescul în contextul în care se vorbeşte despre fiinţa umană ca fiinţă socială.

Iar dacă firescul este starea comodă, starea cunoscută, în care ne-am născut, este lumea în care trăim, sincopele firescului sperie sau creează angoase.

Dacă e să nereferim la halucinaţie ca la o vedenie, o nălucire, o percepere a ceva care nu există de fapt în realitate, nu ar fi surprinzător să apreciem că o halucinaţie poate fi considerată o sincopă a realului pentru cine are o halucinaţie.

Explicată colocvial prin exprimări gen "am vedenii", "nu-mi vine să-mi cred ochilor", halucianţia ca sincopă a realului glisează în a se transpune ca atribut de definit sincopele firescului. Adică atunci când vezi lucruri nefireşti (care vin în contradicţie cu firescul, deci care încalcă normele de organizare şi funcţionare socială, în cazul de faţă) a devenit foarte la îndemână să le defineşti ca fiind halucinante, tocmai prin acel transfer de paradigmă, prin acea glisare de care aminteam câteva rânduri mai sus.

Aşa cum încerca să scoată în evidenţă şi autorul Horia Muntenuş, de fapt, nu e neapărat "şocant" faptul că se utilizează atributul "halucinant" pentru un fenomen sau eveniment cât e de îngrijorătoare ocurenţa utilizării acestui tip de atribut în definirea tot mai multor evenimente sau fenomene la care suntem martori sau despre care auzim că au loc, ceea ce înseamnă - nici mai mult nici mai puţin - că tot mai mult nefirescul îşi face loc pe tărâmul firescului.

"Problema" poate să fie, însă, alta!

Ştiţi - sau ar trebui să ştiţi - că atunci când se fac diverse studii sau cercetări (asta foarte simplist explicat) se porneşte de la o stare constatată empiric la un moment dat (şi care este caracterizată prin diverse atribute) şi se urmăresc variaţiile acelei stări sub influenţa diverselor variabile. În funcţie de variabile, de numărul acestora, de tipul acestora, de frecvenţa acestora, se constată anumite, să le numim aşa, tipare de acţiune asupra stării luate în analiză, în studiu, iar transformările stării sub influenţa acestor variabile (a căror ocurenţă e constatată ca un dat, până la urmă) nu mai sunt percepute ceva străin de respectiva stare ci devin atribute permanente ale stării respective, ajung să intre în definiţia stării respective, să devină intrinseci stării respective şi să o caracterizeze în însăşi esenţa ei, esenţa care a devenit cu totul alta de la momentul de început, acum fiind completată contextual prin evenmente şi fenomene date.

Cam de aceea spuneam că problema e alta. Cu excepţia cazurilor în care firescul este strict delimitat şi tot ceea ce este dincolo de acest gen proxim este considerat nefiresc iar lucrurile rămân pe vecie aşa, există posibilitatea ca anumite elemente considerate nefireşti la un moment dat - prin obositoarea lor repetabilitate şi intersecţie cu firescul - să ajungă să fie percepute ca fireşti. E ca şi cu limba: o limbă are un anumit număr de cuvinte ale ei, care o definesc. Utilizarea, de vorbitorii unei limbi, a altor cuvinte, străine, în mod repetat, ajung aceste cuvinte să devină parte din limba respectivă în care sunt introduse de vorbitori, unele chiar intră în dicţionar şi sunt, aşadar, "oficializate".

Deci aici e problema! Cum procedăm? Vom ajunge, pe de-o parte, să nu mai considerăm halucinante anumite evenimente sau fenomene pentru că - deşi nefireşti iniţial şi percepute ca "halucinante" - le acceptăm ca fireşti şi ne împăcăm cu gândul, sau, pe de altă parte, punem mână de la mână şi prin comportament, prin atitudine, prin tot ceea ce avem mai bun ne coalizăm, ca specie, şi eliminăm nefirescul din firescul care s-a autoşlefuit ca firesc pe parcursul secolelor şi mileniilor de evoluţie?

Cam despre asta e vorba: cum va arăta viitorul nostru ca rasă?