Aveţi dreptate: rândurile care urmează conţin E-uri (în cuvinte)... şi de aceea deja simţim căldura empatizării în momentul în care vă sugerăm să le digeraţi cu atenţie pentru că nu se ştie niciodată de unde sare scânteia...
Ideea e cât se poate de simplă: lângă municipiul Turda (de fapt pe terenul comunei Moldoveneşti, în apropierea satului Bădeni) s-a inaugurat "cel mai modern crematoriu uman din sud-estul Europei", cel puţin dacă ne luăm după cei care au organizat evenimentl de la deschidere. Însă, fiind vorba de Ziua Porţilor Deschise la crematoriul uman, parcă ne şi aşteptam să ne întâmpine cineva cu vreun: "Bine aţi venit, vă rugăm, poftiţi! Şi flacăra cum o doriţi: mai mică, mai mare? Poftiţi pe aici până vă decideţi...".
Dar n-a fost aşa. Cei care au dat în folosinţă crematoriul uman erau pregătiţi să ne convingă că fac acolo o treabă cât se poate de serioasă. Mai mult, au încercat să înlăture prejudecăţile care există la momentul de faţă în România privind cremaţiunea.
Foarte documentat în acest sens a venit Marius Rotar - cercetător la Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba Iulia - care a prezentat celor aflaţi de faţă date ce puteau foarte uşor să se subsumeze rubricii "nu-i aşa că habar n-aveaţi că...?", date care aveau exact acest rol: de a înlătura prejudecăţile şi de a face mai accesibilă ideea cremaţiunii.
În funcţie de numărul de crematorii, clasamentul ţărilor (cu top 5 şi cu ultimii 5 clasaţi) ar fi următorul:
SUA - 2.612
Japonia - 1.519
Marea Britanie - 266
Franţa - 158
Germania - 155
...
Ungaria - 17
Rusia - 16
Polonia - 13
România, Serbia şi Slovenia - 2
Bulgaria - 1
Pe de altă parte, în funcţie de procentul numărului de cremaţiuni raportat la numărul de decese dintr-o ţară, situaţia este următoarea:
Japonia - 99,96%
Elveţia - 84%
Cehia - 79,57%
Suedia - 78,63%
Marea Britanie - 74,37
...
Serbia - 18,06%
Italia - 14,92
Polonia - 8%
Bulgaria - 4,78%
România - 0,34%
Şi elitele se ard, nu-i aşa?
Mai mult, ca să ne explice şi legătura între elite şi cremaţiune, Marius Rotar a mai prezentat o statistică din care reieşea că au fost incineraţi (persoane române), de-a lungul timpului, 53 de academicieni, 120 de actori, 151 de generali, 39 de miniştri, sau 243 de profesori universitari, printre membrii Academiei Române care au fost incineraţi numărându-se zoologul Grigore Antipa, scriitorul Mircea Eliade, pictorul Lucian Grigorescu, cineastul Mihnea Gheorghiu, lingvistul Sorin Stati sau regizorul Liviu Ciulei.
E drept, după o asemenea statistică şi asemenea date referitoare la incinerare, parcă ne-a mai venit inima la loc şi deja ne jucăm mai cu drag cu bricheta.
Şi porţile ni s-au deschis
deoarece, ca şi cum se simţea că ne-am revenit, nu a durat mult până am pornit în vizitarea crematoriului. Şi deşi noi am venit pe picioarele noastre la crematoriu, în urma unei invitaţii legate de deschiderea porţilor, am fost duşi în zona de primire a decedaţilor. Adică tot la nişte porţi care se deschideau, cum ar veni.
Nu că ne-am dorit noi un reportaj, dar în imediata apropiere a intrării principale era o cămăruţă în care erau sicriele, nişte sicrie simple, fără sculpturi, fără lanţuri de aur, fără icoane pe ele, fără draperii. Sicrie simple în care era aşezat trupul decedatului şi în care, de fapt, se şi incinerează cadavrul, că doar din acest motiv sunt numite sicrie de incinerare.
Pentru că nu e neapărat o afacere în care să te ataşezi, Mircea Dunca - gazda evenimentului - ne-a explicat cât se poate de frumos că fiecare - era să zicem "pacient" - care soseşte, primeşte un număr de identificare ce se ataşează sicriului, număr reprezentând identitatea cadavrului în circuitul pe care acesta îl are de la intrarea pe porţile crematoriului până în urnă - o urnă mobilă, până la urmă, de ce să nu recunoaştem...
Odată primit - tot "pacient" era să-i zicem, la naiba! - este dus în aşa-numita cameră frigorifică. Mai exact e vorba de o încăpere cu mai multe "frigidere", să le numim aşa, fiecare cu câte patru nivele, care pot asigura temperaturi chiar şi sub zero grade.
În aceste frigidere
sunt păstrate cadavrele fie din cauză că nu se pot incinera imediat - pentru că "laminor" e doar unul - fie pentru că aparţinătorii doresc păstrarea lor pentru câteva zile - de exemplu până ajung toate neamurile din străinătate să-şi ia rămas bun - o păstrare pe o perioadă mai lungă arzând, cumva, buzunarele aparţinătorilor în plus faţă de o incinerare "modelul basic" care costă 950 de lei plus TVA. Şi acuma ar fi culmea ca un crematoriu să devină depozit frigorific pentru cadavre, nu? Păi atunci la ce-am mai făcut crematoriu şi n-am făcut direct un frigider mai mare?
Momentul cel mai palpitant a fost cel în care s-a intrat în sala de incinerare direct din sala frigiderelor. Aproape că te scuturau frigurile.
O domnişoară cu "vino-ncoa' (să te ard, eventual?)"
Nu e un lucru ascuns faptul că unii dintre jurnalişti pun întrebări stupide. Ce te mai faci atunci când "jurnalista" este o pipiţă - nu neapărat rujată şi cu ochii cât cepele dar măcar cu creierul mic şi rimelat şi cu gene false pe circumvoluţiuni - al cărei singur vis în viaţă a fost nu să fie asistentă TV ci stativ de microfon - adică să stea mereu în preajma unui cameraman şi să ţină microfonul vreunei televiziuni "celebre" şi, eventual, din când în când să mai pună câte-o întrebare de ţi se stinge chibritul din senin?
Aşa se face că odată alaiul ajuns în camera de incinereare se trezeşte o jurnalistă să întrebe: "Nu ne faceţi o demonstraţie?". Cum era şi firesc, la o asemenea întrebare tălâmbă venită de la un stativ de microfon, replica lui Mircea Dunca nu a întârziat să apară exact pe măsura întrebării: "Se oferă cineva?". Evident că toată lumea a izbucnit în râs cu căldură şi s-a trecut mai departe la explicarea "fluxului tehnologic".
Drumul spre cuptor
Tânărul cu "tava", a cărui meserie este să bage pe foc, a arătat cum se introduce sicriul în cuptor, s-au făcut poze, s-a filmat, lumea aproape că s-a călcat în picioare să vadă cum arată interiorul cuptorului, ceea ce e oarecum de înţeles, că doar atunci când eşti "client" nu mai prea ai cum să-l vezi. Şi asta nu doar din cauză că ai un capac de sicriu peste tine care-ţi blochează câmpul vizual.
Ciudat că nimeni nu şi-a făcut niciun selfie cu cuptorul, cu-n sicriu, cu o urnă, ceva...
În spatele cuptorului stăteau, însă, urnele. Dar nu cele "de design" ci cele de metal: nişte cutii în care se colectează resturile rămase după incinerare, pentru că - ce să vezi? - nu e totul pulbere fină şi praf de stele la finele unui proces de incinerare care durează până la 90 de minute la o temperatură de 1.100 de grade Celsius.
În primul rând, dacă e să ne referim exact la ceea ce general poate fi numit cuptor, este o cameră principală de ardere, unde are loc arderea, iar noxele, tot ce rezultă în urma arderii, trece în camera secundară de ardere, unde are loc o nouă ardere a tuturor rezultantelor din prima ardere. Mai exact, "dacă o să asistăm din exterior în momentul în care avem o incinerare, n-o să se observe pe horn nimic", spunea Mircea Dunca, asigurând astfel că nu se vor elimina în atmosferă nici mirosuri şi nici măcar fum. Cel mult, în funcţie de atmosfera de afară se va putea vedea un abur "ca la o centrală termică de bloc". Adică e bine, e friendly cu mediul, e...
Revenind, la finalizarea procesului de incinerare, în urma arderii, nu rămâne doar cenuşă ci anumite forme se mai păstrează, aşa cum ar rămâne cărbunii în urma unui foc de lemne. Aşadar, ceea ce se colectează în urnele de metal în urma procesului de ardere este dus într-o altă încăpere numită cremulator.
Cremulatorul
Cremulatorul este, de fapt, o moară unde, cu ajutorul unor bile metalice, se macină toate resturile şi se cern astfel încât, la final, rămâne o cenuşă de aceeaşi granulaţie.
Ce e interesant este că înainte ca ceea ce rezultă în urma arderii să fie dus în cremulator, cu un magnet se scot din resturile fierbinţi capsele sau cuiele rămase în urma arderii sicriului de incinerare.
Mai mult, în cazul în care decedatul avea, de exmplu, proteze metalice care nu ard, acestea vor fi îngropate, cu acordul aparţinătorului, într-un cimitir privat cu care crematoriul are contract.
De asemenea, totul este automatizat şi tot procesul de incinerare se observă pe un monitor. Asta pentru cei care vor neapărat să ştie.
Urnele de transport
sunt cele în care se depozitează cenuşa care se obţine în urma procesului din cremulator. Evident, acestea sunt nişte urne simple, de plastic, care intră în preţul serviciului. În cazul în care aparţinătorii, însă doresc să păstreze cenuşa într-o urnă "de design" pot alege o astfel de urnă din "vitrina cu trofee". Adică e vorba de vitrina cu urne care este undeva în zona intrării în clădirea crematoriului, dar acele urne sunt contra cost.
Ba chiar sunt şi urne din lemn care au forma unor sicrie în miniatură dar ceva mai înalte, asta pentru cazul în care aparţinătorii doresc să îngroape urna cu cenuşă.
Bufetul suedez,
însă, a fost delicios. Chiar aşa: oare ce poate fi mai apetisant după vizitarea unui crematoriu uman decât să mănânci. Şi nu orice, ci ba o chifteluţă, ba un cârnăcior, ba un şniţeluţ, toate prăjite, nu? Adică altfel pentru ce am fost la Ziua Porţilor Deschise la noul crematoriu uman, nu?
Dacă rândurile de mai sus nu v-au fost suficiente, pentru elucidare, vă puteţi delecta cu o calerie foto exact AICI.
BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS
