Primul spectacol din seria celor cuprinse în cadrul celei de-a doua ediţii a festivalului "Teatru pe Drumul Sării" de la Turda a fost "Omul cu chitara".
Scrisă de Jon Fosse, piesa a fost pusă în scenă de binecunoscutul Mihai Măniuţiu şi l-a adus în faţa spectatorilor pe Marius Bodochi, alături de actorii turdeni Flavia Giurgiu şi Răzvan Corneci, într-un spectacol a cărui scenografie aparţine lui Adrian Damian în timp ce coregrafia a aparţinut Vavei Ştefănescu, muzica lui Şerban Ursachi, light-design-ul lui Lucian Moga, toate pentru o piesă tradusă de Daria Ioan.
Spectacolul a adus în faţa spectatorilor un subteran în care omul cu chitara îşi trăia devenirea sa înspre renunţare.
Acea gură de metrou în care omul cu chitara rămânea adeseori nevăzut insista să fie căminul unui personaj pe lângă care lumea trecea în graba zilnică şi căruia, din când în când, îi mai arunca vreun bănuţ, răsplată a unei munci de a struni coardele să scoată sunete plăcute auzului.
Cu o viaţă trăită în ceea ce părea mai degrabă un terminal, omul cu chitara se îndrepta spre un alt terminal, cel al unui mod de a fi, chiar dacă modul de a fi putea reprezenta întreaga paradigmă a propriei existenţe.
Mereu, omul cu chitara îşi amintea că venise dintr-o ţară îndepărtată într-o ţară nordică pentru o femeie şi a rămas pentru un fiu. Vizualizarea unei femei şi a unui bărbat era acel ceva cu care omul cu chitara trebuia să se confrunte, pus astfel, faţă în faţă cu propria sa existenţă, aşa cum aceasta era atunci când el venise pentru o femeie şi rămase pentru un fiu.
Dezrădăcinat de locurile de baştină, omul cu chitara trăia drama unei înrădăcinări eşuate într-un loc în care nu-şi doarea neapărat să fie, doar că în acel loc ajunsese în virtutea unei chemări ancestrale, un loc în care rămăsese întru continuarea rostului de om. Continuare eşuată, la rândul ei...
Soţ al unei soţii care continua să picteze fără să vândă vreun tablou, omul cu chitara era condamnat că alege să cânte la chitară fără să câştige. Doar că era condamnat de către soţia care nu vindea niciun tablou din cele pe care le picta.
Drama înstrăinării mereu adusă în prim plan prin referirile la lipsa unei identificări cu locul în care trăia avea să fie timbrul virtuţii mimetice lipit pe scrisoarea unei existenţe ca buclă a unui destin de neregăsit. Străin într-un spaţiu străin sieşi, omul cu chitara interpreta cântece care nu-i aparţineau.
Al lui nu era nimic: nici ţara în care se afla, nici soţia pentru care venise în acesată ţară nordică (şi rece), nici fiul pentru care rămăsese, nici melodiile pe care le interpreta la chitară, nici banii care îi erau aruncaţi de trecători, nici gura de metrou care avea să se dovedească mai degrabă o antecameră a ceva mai înalt. Nici oamenii care îl ignorau nu făceau parte din destinul său.
Gura de metrou, în schimb, îl înghiţea încet, încet. Îi înghiţea melodiile altora, îi înghiţea visele care îi rămăseseră ca amintiri dintr-o viaţă dorită dar neîmplinită, îi înghiţea banii, îi înghiţea devenirea sa, îl îngiţea cu totul.
Ascuns de lume în măruntaiele ei, omul cu chitara era înghiţit spre nimic aşa cum rugina face din metalul rezistent pulbere de luat de vânt.
A lui era doar chitara... cea la care nu renunţase...
Aşa cum sunetele produse de coardele chitării răsunau în cutia acesteia, aşa dorinţele rostite ale omului cu chitara răsunau ca ecou reverberat dinspre un destin dorit, dar netrăit.
Conştientizându-se pe sine ca propriul său eşec, naufragiat din propria sa viaţă într-un spaţiu străin în care putea supravieţui doar intubat cu chitara din care izvorau piesele altora şi niciodată ale lui, spaţiu în care reuşea doar făcându-i sufletului dializă pentru a-l curăţa de impurităţile a ceea ce este el - când ar fi putut să fie ceva ce n-a ajuns să fie niciodată - omul cu chitara nu făcea decât să se conştientizeze pe sine ca o sumă de eşecuri.
Iar dacă singura paradigmă cunoscută era cea a eşecului, a neîmplinirii a ceva ce ar fi putut să fie dar nu a fost, oare încununarea paradigmei nu era eşecul suprem? Evident, un eşec la care să contribuie, aşa cum a contribuit la toate eşecurile sale. Şi cum se putea numi acest eşec suprem ca rezultat al unui act de voinţă decât abandon?
Gura de metrou era peştera din Mitul peşterii al lui Platon pe peretele căreia omul cu chitara vedea umbrele realităţii pe care n-a cunoscut-o pentru că nu i-a aparţinut. Dar sosise momentul să vadă lumina.
Momentul renunţării supreme, a abandonului suprem a fost îngroparea chitării între traversele căii ferate, o înmormântare simbolică într-un adând mai adânc decât gura de metrou în care visele, speranţa şi existenţa se apropiau de terminal, o înmormântare a tot ce însemna reverberaţie şi ecou, pentru că o reverberaţie şi ecou a neîmplinirilor dorite era şi viaţa sa, o înmormntare a apendicelui destinului său.
Strângând în braţe cutia chitării ca într-un ultim gest de rămas bun, omul cu chitara renunţase la chitară ca să rămână doar omul. Acela care avea să iasă din gura de metrou privind în sus, cu speranţa într-o divintitate a cărei existenţă şi-o rostea obsedant sieşi ca o mărturisire că la destinaţie este altceva decât nimic.
Mai multe imagini de la spectacol, AICI.
