Nu cunosc dacă mai există vreo localitate rurală din Apuseni sau chiar de pe tot cuprinsul ţării care să aibă parte de o monografie atât de aprofundată şi de cuprinzătoare precum o are comuna Lupşa, cea de pe Valea Arieşului. Se ştie că Bistra este comuna cu cea mai mare întindere din România. Iată deci că cele două aşezări vecine sunt fiecare deţinătoare de recorduri.
Lupşa, în mod cert, prin cele patru volume ale monografiei „Lupşa, aur şi oameni – o comună din Ţara Moţilor" ce totalizează aproape 2.000 de pagini, format mare, deţine un record. Lucrarea, elaborată pe parcursul mai multor ani, este o antologie monografică atotcuprinzătoare coordonată de prof. univ. dr. Ioan Vlad „cu sprijinul principal al prof. Sabin Andrieş."
Întâlnim studii aprofundate de istorie a localităţii apoi alte studii despre cadrul natural, geografic, despre populaţie, toponimie, obiceiuri, legende, personalităţi marcante. Numărul colaboratorilor este impresionant. Studiile sunt unul mai documentat şi mai aprofundat decât altul şi în acest fel Lupşa este pusă sub lupă sub cele mai variate aspecte. Pentru cititor întreaga monografie curge ca o apă limpede ce aduce ştiri plăcute până într-un loc, până la o bulboană unde apa se tulbură rău de tot, şocându-l pe cititor.
Nu cunoaştem din ce raţiuni în această monografie a fost introdus de un istoric, încă cercetător şi doctor în istorie, dr. Gheorghe Iancu, un articol de propagandă politică anticomunistă din perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, material instigator la ură, (vol. II, pag. 572-577) ce la vremea respectivă avea menirea de a pregăti psihologic populaţia României împotriva ruşilor comunişti. Acest articol nu aduce absolut nici o contribuţie la cunoaşterea comunei Lupşa. Iată despre ce este vorba:
În ziarul clujean „Patria", nr. 33 din 13 februarie 1930, ziaristul Emil Sabău a publicat un interviu luat lui Vasile Mihinda un cetăţean din Lupşa ce tocmai se întorsese din Rusia după ce trăise acolo 15 ani de prizonierat (1915-1930) din Primul Război Mondial. Întregul interviu de atunci este reprodus în monografie.
Multe din mărturisirile lui Vasile Mihinda în mod evident sunt reale. A căzut prizonier la ruşi „în 11 aprilie 1915 în Galiţia la Tuka. [...] Odată cu mine au căzut prizonieri 40.000 de oameni." Vorbeşte apoi de soarta prizonierilor duşi în Siberia unde „mureau zilnic sute de oameni de frig şi de foame." Astea se petreceau în 1915, deci „iadul" pentru sărmanii prizonieri a început cu doi ani şi jumătate înainte de Revoluţia bolşevică, deci nu era „iad bolşevic", dar confirma adevărul celebrelor cuvinte venite din adâncurile istoriei „Vae victis!" (Vai, celor învinşi!)
Sătui de război, de sărăcie şi de foamete, de nedreptăţile seculare, ruşii sub conducerea lui Lenin au declanşat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie în1917 şi au înlăturat regimul ţarist. Noua putere emite Decretul asupra Păcii şi Decretul asupra Pământului amândouă cu un excepţional impact în rândul masele populare. Războiul adusese atâtea nenorociri şi foamete încât încetarea lui era aşteptată ca o mană cerească iar prin Decretul asupra Pământului se ratificau şi legalizau acţiunile ţăranilor care confiscau şi împărţeau moşiile aristocraţilor şi ale chiaburilor.
Ideile bolşevicilor au început să se răspândească şi în alte ţări europene şi astfel au izbucnit revoluţii comuniste la Budapesta, München, Berlin şi la Presov. În aceste împrejurări, împotriva bolşevicilor a început o ofensivă de proporţii atât a Albilor din interior cât şi a unor puteri străine precum Franţa, Anglia, Canada, Statele Unite şi încă multe alte ţări printre care şi România. Se dezlănţuie Războiul Civil cu consecinţe dintre cele mai grave, cu peste nouă milioane de morţi. Şi nu a fost destul războiul care a pârjolit Rusia din Ucraina până la Vladivostoc, că au mai urmat şi doi ani de secetă, 1920 şi 1921.
M-a surprins sublinierea autorului cu litere aldine, îngroşate, despre „iadul bolşevic" unde a trăit prizonierul acele cumplite vremuri şi evenimente. Felul cum interpretează autorul relatările prizonierului sunt de departe nu ale unui istoric ce ar trebui să studieze fenomenele sociale în mod dialectic, de la cauză la efect, ci ale unui împătimit om politic ce ar dori să demonstreze că este un anticomunist convins, fiindcă acuma... aşa dă bine.
Că a fost multă foamete, abuzuri şi sărăcie şi că prizonierii nu s-au bucurat de un tratament câtuşi de puţin prietenos sunt adevăruri incontestabile dar există în acel interviu şi afirmaţii ce nu prea sunt credibile şi nu cunosc dacă ele aparţin fostului prizonier Mihinda sau sunt „mici ajustări" ale ziaristului „formator de opinie." Iată câteva exemple: „Am văzut în Tweri cum [bolşevicii] au smuls doi dinţi de aur din gura unui mojic! Oamenii umblă ca vai de ei. Pe cei bătrâni nu îi îngrijeşte nimeni. Nici pe bolnavi.«Bolşevicul e bun până poţi munci şi eşti sănătos.!» Dacă îmbătrâneşti, te otrăveşte, iar pe bolnavi îi omoară. Erau în Tweri doi medici buni, care dau ajutor oamenilor nenorociţi. În săptămâna Crăciunului 1929 – într-o noapte – au năvălit pe ei, le-au luat totul, iar dimineaţa oamenii i-au aflat pe amândoi morţi." Dăm şi alte afirmaţii tot atât de „credibile": „Pe la sate nu învaţă nimeni. Copii nu prea sunt. Au murit de foame foarte mulţi" sau „Acolo nu este popă, nu este notar. Vezi o femeie, îţi place, o duci acasă. Azi ai dreptul să ţii 7 femei. Când te urăşti de ea, îi dai drumul."
În încheierea acelui articol ziaristul Emil C. Sabău dezvăluie scopul interviului; formarea opiniei antiruseşti şi anticomuniste: „am părăsit Lupşa gândindu-ne la aceia care totuşi mai pot crede în povestea „raiului" de peste Nistru."
Că această „contribuţie" – o picătură de otravă - a unui respectabil cercetător şi doctor în istorie nu are chiar nici o legătură cu tematica unei monografii este un lucru evident, dar să cultivăm ura „dezgropând morţii"este de-a dreptul primejdios. Oare în zilele noastre de ură ducem lipsă?
Viaţa noastră politică şi întreaga societate românească sunt prea îmbibate de ură şi ne creează o stare de nelinişte şi disconfort. În România prea înfloreşte vrajbă. Să nu uităm că ura generează ură... Sigur, e o părere personală, poate că alţii gândesc altfel; în funcţie de tipul lor de temperament.
LUPŞA - AUR ŞI OAMENI, este o monografie valoroasă, atotcuprinzătoare, în care fiecare cititor va descoperi multe lucruri interesante expuse într-un mod plăcut, oferind o lectură cât se poate de agreabilă.
Ar mai fi de menţionat că la sfârşitul fiecăruia din cele patru volume se găsesc zeci ori poate sute de fotografii reprezentative, alb-negru sau color, incontestabile documente locale.
Ioan Bembea
BLOG COMMENTS POWERED BY DISQUS
