Cuvintele sunt percepute, inclusiv la modul rudimentar, drept unelte, mijloace de care se foloseşte limbajul ca mod de comunicare, elemente din care se constituie, de fapt, limbajul.
Sunt cuvintele ceva mai mult decât atât?
Spectacolul "Cabaretul cuvintelor" de Matei Vişniec - premierea jucată pe scena Teatrului Municipal Turda ca primă reprezentaţie în cadrul primei ediţii a festivalului de teatru "Teatru pe drumul sării" - nu îşi propune neapărat să dea un răspuns direct în acest sens.
Problematică poate să fie nu neapărat instituirea acelui temei de existenţă a cărui singură mărturie este observaţia constatatorului elementelor de limbaj, cât mai degrabă trezirea unei conştiinţe de sine nebănuite a cuvintelor.
Materializare a noţiunilor în comunicare, cuvintele pot cuprinde în ele toate posibilităţile mai mult sau mai puţin actualizate în timp ce în comunicarea efectivă ele par să rămână doar suportul de transmitere a noţiunilor de la un emiţător de mesaj către un receptor de mesaj. Poate şi de aceea, cu statut de simplu suport, cuvintele nu au culoare, cuvintele sunt îmbrăcate cel mult în alb-negru, la fel ca în spectacolul lui Matei Vişniec.
Dar ce se întâmplă - fie şi într-o realitate imaginară - dacă în unealtă se trezeşte conştiinţa de sine, acel motor care dă puterea identificării raţionale a propriului sine, un sine care se autopercepe aproape la limita unei existenţe distincte, un sine capabil de întrebări, capabil, deci, să spargă pretinsa perfecţiune a unicităţii prin dubiul posibilităţii existenţei multiplului - cel puţin ca variante de răspuns la întrebări inimaginabile înaintea trezirii conştiinţei de sine - un multiplu măcar antitetic acelei unicităţi primordiale considerate, eventual, perfectă.
Într-un cabaret cu fusta ridicată uneori mai sus de tavan, cuvintele se trezesc şi îşi clamează locul, unul pe care consideră că îl merită. La fel ca un făt care nu ştie să meargă, nici ele nu ştiu unde să se aşeze. Mai ales cuvintele pe care, într-un efort de voinţă, chiar de negare a identităţii de neproiectat spre ceilalţi, vorbitorul nu şi le recunoaşte, le neagă şi se spală de ele.
Dar cuvintele, pur şi simplu, sunt, iar temeiul lor de existenţă nu e dat de vorbitor. Numai că asta vorbitorul n-o ştie.
Cuvintele sunt cele care pot spune multe despre cel care le rosteşte, sunt cele pe care vorbitorul uneori le foloseşte precum ar folosi o femeie uşoară agăţată de pe marginea străzii, apoi le reneagă. Realitatea existentă e una, în timp ce realitatea rostită e subiectivă, e particulară vorbitorului, rostitorului, cel care, de multe ori, se ascunde după cuvinte sau ascunde cuvintele pe care mai apoi neagă că le-ar fi rostit.
Ei bine, cuvintele se revoltă!
Regăsindu-se ele însele într-o naţiune atât de obsedată de igienă încât singura ei preocupare este să se spele cât mai des pe creier, într-o naţiune în care până şi conducătorii au creierul imaculat şi cu din ce în ce mai puţine circumvoluţiuni, cuvintele îşi strigă necesitatea de a li se recunoaşte existenţa. În pofida sacrificării cuvintelor literă cu literă ele insistă să iasă în faţă, să devină ceea ce sunt cu adevărat: o simfonie, nu o manea, o armonie a comunicării, nu o schilodire interacţiunii dintre purtătorii de mesaj verbal.
Negarea lor, a lor ca existenţe, e similară cu negarea altor existenţe. Cuvintele renegate sunt precum copiii renegaţi. Smulse din existenţa lor precum sunt smulse legumele din grădina de la ţară, cuvintele mor. Dar ele nu vor să piară din existenţă aşa cum pier din memorie copiii ucişi de uitare, acele vlăstare nedorite care nu au nicio vină şi nu pot fi condamnate pentru modul în care alţii se raportează la temeiul lor de existenţă.
Fericirea fătului din oul dogmatic de lumină conţine în sine totul: rădăcinile ancestrale ale fătului şi originea acestuia precum şi aripile tuturor posibilităţilor de a fi ale aceluiaşi făt. Fericirea este, deci, conştientizarea coexistenţei întregului trecut acumulat, împreună cu întregul viitor posibil, într-un prezent perpetuu care devine.
Negarea subiectivă a existenţei obiective a cuvintelor înseamnă implicit negarea posibilelor actualizări ale noţiunilor pe care cuvintele le poartă, înseamnă rădăcini, nu aripi, victime ale pământului, nu zbor în înaltul cerului, înseamnă platitudine anostă şi speriată, nu devenire şi actualizare de posibilităţi.
Contraste care conţin infinităţi de posibilităţi, cuvintele sunt totul de la alb la negru. Culoarea o pun rostitorii.
