Bisericile din Turda au fost neîncăpătoare pentru cei care - mai mult sau mai puţin smeriţi - erau prezenţi să asculte slujba de la miezul nopţii şi să afle marea veste a Învierii Domnului Iisus Hristos.
Tineri cu bucuria vârstei pe chipuri, părinţi cu copii curioşi sau bunici cărora lumânările aprinse le tremurau în mâinile fremătânde erau toţi prezenţi în miez de noapte şi după pentru a asculta slujba, pentru a se ruga şi bucura de prilejul împărtăşirii din trupul şi Sângele Mântuitorului.
Un tur pe la câteva biserici din Turda în timpul slujbei de Înviere a dezvăluit, pe alocuri, o lume pestriţă, adunată laolaltă, în general, de un singur gând, de o singură credinţă, de o singură speranţă...
E-adevărat, pe la periferiile mulţimilor se regăseau şi persoane - în general tineri, adolescenţi - care, de fapt, erau departe de-a se regăsi. Mai câte-un “dic ăsta!” sau mai câteva coji de seminţe scuipate pe caldarâm din guri neatente la momentul pentru care, se presupune, erau prezente, ciobeau în cântecele şi rugăciunile care se ridicau spre ceruri întru slăvirea Celui care a înviat după ce a murit pentru păcatele tuturor.
Chiar şi a doua zi, când soarele încălzea primăvăratec frumuseţea vieţii reîntinerite parcă, slujbele din biserici au adunat din nou credincioşii în zi de sărbătoare.
Îmbrăcaţi curat şi îngrijit şi frumoşi prin lumina sărbătorii pentru care se pregătiseră, oameni de toate vârstele ascultau cuvintele preoţilor în Duminica Paştilor.
Atmosfera de sărbătoare a suspendat timpul în loc într-o eternitate plină de lumină, acea strălucire care ne-ar putea duce, ca o părere, în lumi rurale de dinaintea timpurilor, atunci când şi acolo unde bunicii şi străbunicii noştri sărbătoreau Învierea Domnului în spaţii neviciate, perene.
În zi de sărbătoare vă invităm să vă bucuraţi de o bucăţică de realitate aşa cum mulţi nu au cunoscut-o şi care parcă se îndepărtează ireversibil spre uitare:
La Paşti (de George Coşbuc)
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar,
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână,
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
Iar mai jos, câteva fragmente din Noaptea de Înviere:
