Şcoala de Arte şi Meserii din cartierul turdean Poiana (fosta Şcoală nr. 5) are, şi ea, o particularitate de neinvidiat: este una dintre puţinele şcoli care nu beneficiază nici de teren de sport dar nici de o sală de sport.
În tinereţile sale, şcoala a avut teren de sport, dar asta a durat până odată! Mai precis, până când, de la judeţ, s-au gândit că ar fi bine ca în cartierul Poiana să se ridice mândreţe de clădire care să găzduiască un adăpost de zi şi de noapte pentru copiii străzii. Şi unde se putea înălţa aproape semeaţă clădirea dacă nu în exact curtea şcolii, pe taman terenul de sport. Ei, şi? Păi ideea cu centrul nu e rea. Adică, cel puţin, nu e aşa de rea precum lipsa unui teren de sport la o şcoală.
Între clădirea şcolii şi gardul care împrejmuieşte adăpostul, nici vorbă că ar încăpea un teren de sport, cu atât mai mult cu cât e nevoie şi de loc pentru autovehiculele care trebuie să aibă acces la adăpost, ca să nu mai vorbim de necesitatea asigurării căilor de acces pentru autovehicule gen ambulanţă sau pompieri în caz de la o adică. Totuşi, între şcoală şi centru se înalţă, încă, două urme de stâlpi care susţineau, cândva, nişte coşuri de baschet, stâlpi care înfruntă timpul precum nişte vestigii ale unor vremuri apuse şi care nu au cum să se mai întoarcă.
O variantă de compromis ar fi construirea unui teren de sport nu foarte departe de şcoală, undeva la marginea comunităţii din zona străzii Margaretelor. Şi unde-i şade mai bine compromisului decât în campaniile electorale?
Aşa se face că, în urmă cu ceva ani, într-una din campaniile electorale, promisiunile au curs şi cei din cartier se şi vedeau cu vreun Hagi bătând mingea pe terenul care va să vie. Doar că terenul n-a mai venit. Vă întrebaţi de ce? Păi simplu: campania eletorală a ţinut mai puţin decât posibila amenajare a unui teren de sport, plus că alegerile au trecut iar promisiunile au murit odată cu instalarea politicienilor care s-au şi văzut cu sacii în căruţă.
Pentru ca, însă, promisiunile să fie credibile, locuitorilor din comunitate li s-ai plantat nişte metale pe post de viitoare porţi ale unui teren de sport (de fotbal, să zicem), porţi care acum sunt simple evidenţe ale unor promisiuni neîndeplinite în veci, porţi al căror rol este să străjuiască nişte tomberoane şi o minirampă improvizată de gunoaie. Iar între porţi, orice numai teren de sport nu. Deşi ruginite şi înfruntând, pe rând, arşiţa şi îngheţul, bietele fiare poate că încă mai visează că atunci când vor fi mari, vor fi porţi adevărate ale unui teren de fotbal.
În calitate de actual mediator şcolar şi poate chiar şi de fost consilier local, Ştefan Silaghi - gazda noastră la scurta plimbare prin comunitate - este de părere că un teren de sport chiar lipseşte în zonă. Pe de-o parte pentru că nu s-a mai prea văzut şcoală care să nu aibă nici teren de sport şi nici sală de sport, iar pe de altă parte pentru că dacă un astfel de teren ar exista, de el ar putea profita atât elevii şcolii, cât şi copiii şi tinerii din comunitate.
Dacă la momentul de faţă orele de sport (de educaţie fizică - aşa cum li se mai spune) se desfăşoară într-o sală de clasă din care s-a scos mobilierul şi a fost "declarată" sală de sport, un teren de sport ar rezolva acest neajuns.
Mai mult, în zona unde se află rampa de gunoi improvizată s-ar putea amenaja o zonă de joacă pentru cei aproape 600 de copii (din care peste 400 urmeză cursurile şcolii din zona comunităţii) unde să fie ba un tobogan, ba un leagăn, ba o hintă, ba un ceva de la care copilul să nu se mai dea dus când îl cheamă părinţii la masă, de exemplu.
Dorinţele, însă, sunt doar la stadiul de dorinţe. Cu îndeplinirea lor - crede Silaghi - e ceva mai greu. Dacă au fost lăsaţi de izbelişte după ce mai multe campanii electorale au devenit istorie, oare repetarea istoriei şi lipsa unui teren de sport cât va mai fi o problemă?
