- recenzie de carte, semnată Ioan Bembea -
Scriitorul turdean Mircea Ioan Casimcea şi-a tipărit recent o nouă carte, un micro roman, „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” apărută prin Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. De data aceasta autorul schimbă registrul creaţiei literare renunţând la magia elementelor supranaturale şi a celor absurde, folosite cu predilecţie în scrierile sale literare anterioare şi creează o naraţiune de inspiraţie istorică în care îmbină în mod armonios ficţiunea literară cu vechi documente istorice expuse într-un stil cronicăresc.
Autorul romanului amintit este atras de complexa personalitate a lui Antim Ivireanul, născut prin1666 în Georgia de azi, Iviria de altădată, de unde i se trage şi numele, Ivireanul. Acesta a avut o copilărie cu totul aparte, fiind răpit de turci la vârsta de 16 ani şi vândut apoi ca sclav la Constantinopol. Băiat isteţ şi talentat a reuşit să înveţe în scurtă vreme limbile greacă, turcă şi arabă şi a deprins cu uşurinţă meşteşugul tiparului dar şi arta picturii, sculpturii şi broderiei, impresionându-şi stăpânul care îi acordă libertatea. Tipăreşte cărţi cu conţinut religios în toate limbile cunoscute, menţionate mai sus. În Fanarul Constantinopolului află de el domnitorul român Constantin Brâncoveanu care îl aduce în Ţara Românească, în Ungrovalahia, după denumirea în slavonă a acestei ţări. Ajuns aici la noi, mai învaţă limba română şi limba slavonă folosită în bisericile ortodoxe. „Era la anul Domnului 7198 şi după Calendarul Creştin la 1690”.
Intră în tagma monahală schimbându-şi numele din Andrei în Antim şi sprijinit de protectorul său, de C. Brâncoveanu, ajunge episcop de Râmnic şi apoi mitropolit.
Nu scapă de intrigile politice specifice epocii şi locurilor şi după mazilirea lui Brâncoveanu, urmaşul la tron Nicolae Mavrocordat îl aruncă în închisoare apoi îl trimite în exil la o mănăstire în muntele Sinai, dar pe drum este ucis de escorta sa.
Preocuparea sa principală a lui Antim Ivireanul a fost tipărirea cărţilor, are însă şi scrieri originale Didahiile, predici scrise şi rostite între 1709-1716.
Revenind la romanul în discuţie, acesta dovedeşte o temeinică documentare a autorului asupra epocii sub aspect cultural şi religios.
„Nădejdile şi deznădejdile lui Antim”, această amplă naraţiune este alcătuită din o serie se secvenţe, ce nu sunt prezentate cronologic în desfăşurarea lor, ca o lucrare ştiinţifică de istorie, ci seamănă mai degrabă cu un colaj de cronici alcătuite de autor în limbajul epocii.
Cartea se citeşte cu uşurinţă, captivează cititorul, iată un astfel de episod:
„ – Acesta este Ivireanul, mărite vodă al Valahiei, şi vorbeşte şapte limbi cât şi scrie cu alfavita fiecăreia. Cunoaşte bine lucrul la tiparniţă, o îmblânzeşte să scoată din puterile ei plăcute cărţi cu litere luminoase, aşezate acolo cu pricepere şi dragoste multă. Vodă îl intreabă:
…-Doreşti la Valahia să mergi cu noi? Tăcu şi continuă îndată: Cu cât mai multă vreme vei rămâne acolo, cu atât fi-va bine pentru tine şi pentru frumoasa Valahie”.
Un loc aparte, cu numeroase reveniri, îi este acordat tiparniţei, căreia i se aduce un adevărat elogiu: „Harnică, iscusită tiparniţă, făcătoare de lumină pentru mintea bogatului şi sărmanului, pentru învăţat şi prost. Naşte vorbe lipite pe hârtie, poleite cu dreaptă învăţătură şi strălucită povaţă. Cuvântul ca hulubul, cartea ca stoluri de hulubi şi de frumoase paseri. Lumina ochilor, auzul urechilor, cuvântul ce-l rosteşte gura daruri dumnezeieşti sunt. Precum gura făureşte cuvinte din litere pe care omul le aude, aşa tiparniţa aşază pe hârtie cuvinte din litere, numai că omul le vede nu le aude. Limbile pământului, spuneam, de la Dumnezeu le-a primit lumea mare şi nu cunosc de ce oamenii născocesc vorbe slute, grele, amare ca fierea, umplute cu venin, precum colţul şarpelui cel rău.”
Găsim în paginile cărţii preocupările clerului ortodox pentru păstrarea credinţei strămoşeşti. „…rătăcitul Ilarion episcop al Râmnicului, fost-a judecat la Mitropolie, căci a călcat canoanele Bisericii Ortodoxe. A uitat iute, ori pricini de înavuţire l-au împins să slăvească necurmat aripa învelită cu platoşă a Creştinismului, Catolică numită” fapt pentru care a fost înlăturat din scaunul episcopal şi înlocuit cu Antim Ivireanul.
Impresionant este episodul în care, pentru credinţa creştină, lui Constantin Brâncoveanu îi este dat să moară de cinci ori; de patru ori pentru fiecare din fiii săi, când le este tăiat capul iar la urmă, a cincia oară pentru el însuşi.
Tema aceasta a personalităţii marelui cărturar a mai fost tratată de Ioan Mircea Casimcea într-o proză scurtă, ce a dat şi numele unui volum „Antim”. Acea proză este inclusă în noua carte, constituind un episod.
Scrierea acestei cărţi a necesitat din partea autorului o muncă asiduă de documentare, fiind nevoit „să şteargă colbul de pe multe cronice bătrâne” precum şi un mare efort pentru redarea faptelor într-un stil arhaic cronicăresc ce încadrează acţiunea în epocă. Şi un alt merit al lui Mircea Ioan Casimcea este acela de a aduce în atenţia cititorilor de azi figura luminoasă a marelui cărturar Antim Ivireanul şi odată cu el imaginea proeminentă a domnitorului Constantin Brâncoveanu sprijinitor al culturii româneşti.
Titlul cărţii „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” ne îndeamnă să cugetăm că toate măreţiile sunt lesne trecătoare. După ce a ajuns în ierarhia bisericească pe cele mai înalte trepte, de episcop şi de mitropolit, după ce ani de zile a fost pomenit în toate bisericile de către preoţi la slujbele religioase de duminica dar şi la cele de peste săptămână pentru intrarea lui în împăraţia lui Dumnezeu, Antim Ivireanul, înainte de a fi ucis, a fost umilit şi batjocorit cum nu se putea mai aspru. „Aşa suitu-s-a la Ceriu, iubite cititorule, duhul lui Vlădică Antim Ivireanul, curat, cinstit, curajos, cumu-i duhul sfinţilor căzuţi în singurătăţi, în suferinţi, aşezaţi cu nădejde în îngăduinţa lui Dumnezeu” (p. 99, paragraful de încheiere a cărţii).
